Rolul tatalui in alaptare

Am tot stat si m-am gandit daca sa scriu despre acest subiect sensibil care putini il inteleg, agreeaza, impartasesc, insa care starneste in mine amintiri emotionante.
Dar pentru ca am un sot care-l iubesc si care mi-a fost alaturi in toate problemele mele pe parcursul cresterii copiiilor nostri, am ales sa scriu.

Desi am mai nascut un copil in urma cu 10 ani, deci stiam cam ce presupune alaptarea si alte activitati specifice bebelusului (din experienta si nu din teorie) cel de-al 2-lea copil al meu a reusit sa ma faca sa ma simt incepatoare din nou.
Venisem de 5 zile acasa din maternitate, cand, in nerabdarea mea de a veni un cadru medical sa viziteze copilul, asa cum stiam eu ca se face ma apuc si sun la un medic recomandat de alta mamica, care facea vizite/controale/vaccinuri acasa contra cost. Printre intrebarile care mi le-a pus a fost si daca alaptez si daca copilul se satura; regurgiteaza. I-am raspuns afirmativ dupa care m-a intrebat daca il cantaresc regulat. Nu. Nu il cantaream, nici macar n-aveam cantar. Mi-a spus ca pana vine ea, peste doua zile, sa fac rost de cantar si sa cantaresc copilul dupa fiecare masa.

Am facut rost si de cantar, iar de atunci a fost inceputul cosmarului. In cele 2 zile pana la venirea ei il cantaream dupa fiecare masa, notand intr-un caiet. Era stresant si pentru bebe care plangea pana il cantaream, iar dupa ce sugea iar il cantaream sa vedem cat a mancat si de multe ori ii stricam somnul; si pentru noi, deoarece uitam sa il cantarim uneori inainte, alteori dupa.
Aceasta a dus la nervi, nesiguranta, frustrare, oboseala in plus, si probleme la supt. Cand a venit medicul m-a gasit speriata si convinsa ca ceva nu e in regula cu mine. Asta a fost si constatarea lui; ca in neregula era laptele din sanii mei, care nu satura bebele, ii provoca colici si scaune moi. M-a apucat plansul de fata cu ea si ea m-a calmat spunandu-mi ca exista un lapte praf numai bun pentru copilul meu, asa ca sa-i dau sa suga la program de 3 ore si in completare laptele praf. Am crezut-o si m-am lasat pe mana ei, resemnandu-ma, si adaugand alte framantari la cele care le aveam deja.
Nici nu banuiam ce avea sa urmeze.

Deja a a zi ma dureau sanii de la efectul “programului de alaptare”, baietelul meu plangea de mi se rupea inima iar eu ii dadeam ceai, cantaritul devenise un cosmar-mai ales noaptea. Desi mi se spusese ca daca alaptez la program ma voi odihni mai bine noaptea, era invers. Ma simteam incapabila, vinovata si parca totul in jur era impotriva mea.

Sotul meu isi luase concediu o luna ca sa fim amandoi acasa si sa ne adaptam impreuna la noul context. Ca sa nu mai planga bebele in bratele mele simtindu-mi sanii, il plimba el in brate si ii dadea din sticla cu ceai. Noaptea tot el il cantarea si mi-l aducea in pat sa-l alaptez, il legana, canta, plimba, calma.
Dupa cateva zile asa, mi-am dat seama ca incepuse sa-mi scada cantitatea de lapte cu adevarat, si atunci am intrat cu adevarat in panica. Copilul avea colici, si de fiecare data cand il puneam la san izbucnea in plans si se agita, ca incepeam si eu sa plang si ajungeam iar la lapte praf. In scurt timp ajunsesem sa ma urasc. Da. Chiar asa. Ma uram pe mine, imi uram sanii, faptul ca sunt femeie, ma simteam vinovata, incapabila, nefolositoare…

Plangeam aproape tot timpul. In mintea si in sufletul meu era un dezastru. Am inceput sa caut pe internet tot felul de pareri/sfaturi/experiente despre alaptare. In 2008 nu era infiintat blogul lui Rox. Ce gaseam pe site-uri, pe forumuri erau articole despre cat de bine e sa alaptezi si cum asta e cea mai inaltatoare experienta, despre importanta alaptarii ptr mame si copii, si din ce citeam, eram din ce in ce mai frustrata si mai amarata. Parca nu eram buna la nimic; la nimic in ceea ce priveste atributiile mele de mama. Mi se parea ca pe degeaba am sani daca nu iese lapte din ei, si ma simteam o nenorocita. Cred ca eram in depresie si habar n-aveam. Intr-o seara cand ma inchisesem in baie si plangeam, sotul meu a venit si mi-a zis ca asa nu mai rezista; nu mai stia de cine sa-i fie mai mult mila, de cine sa se ingrijoreze mai mult, de mine sau de copil. Asa ca m-a luat si m-a bagat in vana.
A dat drumul la apa calda si printre plansetele, protestele si replicile mele urate m-a dezbracat si m-a tinut sub dus. Stateam ghemuita ca un animalut infrant, descurajat, si obosit. Incet, incet, m-am calmat si am inceput sa ascult ce-mi spunea.

El credea ca n-am pierdut lupta, ci doar m-am lasat doborata la pamant. Ca eu sunt o femeie curajoasa si o mama capabila. Ca trebuie sa-mi schimb sistemul de credinte din capul meu si sa incetez cu plansul ca asa fac rau la toata lumea. Nu mai stiu cat timp am stat asa ghemuita dorindu-mi sa ma ascund undeva. In schimb stiu ca in timp ce el imi tinea dusul pe sani am inceput sa ma masez si sa ma mulg cu mana, incet. Era dureros, dar mai dureros decat asta era in sufletul meu. Incet, incet a inceput sa vina si laptele si incepeam sa simt bucurie. Si uimire. Mi-a adus un castron si chiar ne miram de cat lapte aveam. Atunci a fost un nou inceput. Oricum plangeam, dar plangeam de bucurie. Eram asa de bucuroasa de frumoasa descoperire incat m-am muls mult, fara sa ma gandesc ca se va trezi copilul si va vrea sa suga.

Insa cand s-a trezit copilul priveam deja viata cu alti ochi. Din rusinea pe care o simteam cu catva timp in urma, mai ramasese doar sentimentul ca nu stiu sa ma apreciez destul. Incepusem sa am incredere in mine. In corpul meu.

Insa episoadele de disperare nu s-au terminat. Au urmat altele, aproape de fiecare data cand aveam impresia ca nu se satura copilul. Si de fiecare data sotul meu ma incuraja si ma trimitea la baie sa stau cu sanii sub dusul cald. Alteori venea cu bebele in brate cu mine in baie si imi tinea dusul pe sani ca eu sa ma pot masa. Plangeam si ma rugam la Dumnezeu sa-mi vina laptele. Mult. Bun. Si de fiecare data venea. Iar sotul meu ma felicita de parca eu inventasem cea mai mare inventie. Imi facea tot felul de ceaiuri, compoturi si supe, imi spunea numai povesti frumoase, glume si vesti bune si insista dupa fiecare supt sa stea el cu bebele ca eu sa ma mulg. Despre dusuri, ce sa mai vorbesc…

Am renuntat la programul batut in cuie, la ceai, la cantaritul obsesiv, si la cititul experientelor negative de pe internet. Sotul meu imi facea poze cand alaptam copilul, ma facea sa zambesc si imi spunea ca sunt frumoasa si curajoasa.
Dupa ce a inceput lucrul, ma suna de la servici sa ma intrebe daca m-am muls, daca am baut destule lighide si alte intrebari “speciale”. Am dat si cantarul inapoi la persoana care ni-l daduse imprumut, si am dormit toti 3 in pat, nestiind ca asta se cheama cosliping. Ce mai vremuri..

Cand a implinit baietelul nostru un an, am facut un colaj de fotografii cu el de cand s-a nascut si pana atunci. Vazand pozele in care alaptam l-am intrebat cum de a stiut el ca aveam eu lapte atunci cand nici eu nu stiam?
Mi-a raspuns ca nu stia. Habar n-avea cum ar trebui sa fie sau nu, insa cand ma vedea asa de amarata si-a pus in gand sa faca ceva sa ma ajute. Ceva radical. Vedea ca o luasem pe o panta in jos in care ceea ce credeam eu ma ducea si mai in jos din disperare in disperare. Asta l-a speriat pentru ca niciodata nu ma vazuse asa si nu stia ce se va face el cu copilul daca eu nu-mi revin. Vazand cum ma chinui a inceput sa caute pe net metode de “venirea laptelui” cum zicea el, si a trecut la actiune. Era hotarat sa treaca peste orice impotrivire, durere sau mila a mea, dandu-si seama ca daca el , care avea capul limpede la vremea aceea, nu lua decizii bune, de la mine in halul in care eram, n-avea la ce sa se astepte.
Si a functionat. M-a ajutat sa-mi revin, atat fizic cat si psihic, si sa recunosc inca o data ca fara el n-as putea sa functionez la capacitatea mea maxima.

~~~~ ~~~~

Stiu ca ramasesem datoare cu partea a 3-a din Alaptarea dupa cezariana, insa zilele trecute mi-am amintit niste faze din trecutul meu si pe bune ca am simtit nevoia sa impartasesc cu voi o parte din ele.
Probabil unii dintre voi ati citit acest text pe blogul Mami, alapteaza-ma anul trecut. Pe atunci participam la postarea lunara a Roxanei si i-am trimis aceaasta scrisoare prin e-mail din anumite motive. Acum m-am gandit ca i-ar sta foarte bine si aici pe blog.
:)