Vin sarbatorile.. se termina anul... dar cum se termina anul?
Oare se termina el asa cum incepe? Oare cate din dorintele, rugaciunile si planurile facute la inceputul anului se implinesc?..
Eu nu sunt genul (sau nu eram) care se apuca sa faca reprospective. sa faca calcule. sa traga linie.. nu. mai degraba sunt omul care traieste viata la maxim si se bucura de ea in ultimul hal. fara socoteli, daca e pe plus, daca e pe minus..
Am cateva obiective importante care tin de viata mea cu oamenii din jur si cu mine. atunci cand obiectivele sunt implinite, oamenii sunt fericiti, inseamna ca sunt pe plus.
Ziceam cumva ca asa eram..? da. ma uitam in urma ca sa celebrez. nu sa fac socoteli.
Si totusi, cum de am ajuns sa ma uit in urma acum?... ... doar ca sa ma bucur de amintiri..
Stiti ca de multe ori nu e nevoie sa cauti prin amintiri?, te cauta ele pe tine. Si e bine. E bine pentru ca amintirile spun ceva despre tine.
In ultimul timp de cand deschid ochii sunt inconjurata de amintiri. si cand ii inchid, e la fel. pasesc prin amintiri de dimineata pana seara, respir amintiri, si ele, amintirile, calatoresc prin mine ca printr-un mic univers.
Nu va speriati. nu e nimic ciudat. e doar experienta sufletului meu. care nu se simte fericit si potrivit pentru viata asta in care a fost aruncat, si care aluneca in lumea fericita in care traia candva..
zic candva, dar parca,, a fost ieri,, si totusi parca a fost in alta viata..
ma simt mai imbatranita cu 100 de ani, satula de viata, si in acelasi timp ca un copil care alearga dupa fericire..
Nu stiu cum sa ma port cu mine, nu mai stiu nici cine sunt. in mod cert nu mai sunt cea care am fost...
Nu ma mai recunosc si asta nu stiu daca e de bine, sau de rau..
Dar sa revenim la MULTUMESC-ul din titlu. de ce cu majuscule? Pentru ca in anul asta, pe langa lacrimi, durere, disperare si dezamagiri, am avut parte de cativa (multi) oameni minunati care m-au bagat in seama. Nu ma refer la acel "bagat in seama" din anii tineretii in care vrei neaparat sa fi popular.
Nu. Ci la acea bagare in seama in care cineva are curajul sa se opreasca si sa se uite in jos/in sus la suferinta. Am scris curaj, pentru ca e nevoie de curaj sa privesti suferinta, sa treci dincolo de neputinta/groaza/ indignarea pe care o simti, si sa te arati disponibil pentru cel care sufera.
Disponibil cu ceea ce ai: cu vorbe, cu imbratisari, cu lacrimi, cu ajutor financiar, cu mobilizarea altora, cu ... tine.
Am scris cativa, deoarece din lumea asta imensa de oameni, acesti cativa au ajuns sa ia contact cu viata mea, insa raportat la oamenii care fac parte din viata mea, sunt multi. sunt foarte multi.
Este asadar, un mare dar sa te apropii de oameni, si sa vrei sa ii privesti exact asa cum sunt. De multe ori punem etichete: buni, rai, dar adevarul este ca orice om poate deveni bun intr-un anume context si orice om poate deveni rau in anume context.
Cu mine oamenii au fost buni. pe unii nici nu am ajuns sa ii cunosc. sunt ori foarte departe ori foarte bine ascunsi.
Insa un lucru pe care l-am inteles eu, (s-au chiar nu l-am inteles) este ca suntem intr-un fel interconectati. vietile nostre s-au imprumutat cumva unele pe altele cu ceva anume, cu un ceva care ne-a schimbat viziunea despre viata. (si poate si despre moarte)
Da, anul asta am vazut cum suferinta unui copil, sau a mai multor copii, sau chiar moartea, poate aduce la un loc multi oameni deosebiti.
Si desi anul asta am suferit cumplit am avut ochi sa vad ca suferinta altora e mult mai mare decat a mea.. si mi-a fost teribil de ciuda ca nu am putut contribui la diminuarea acestor suferinti..
Da, anul asta mi-am dorit mai mult ca nicodata sa nu mai traiesc. stiu ca din afara s-a vazut altfel, si intr-un timp nu imi venea sa cred ca oamenii pot avea o asa imagine distorsionata despre mine :) insa abia de curand mi-am dat seama ca si felul in care ma vad oamenii ma reprezinta tot pe mine. pur si simplu asa ma vad eu de la departare. doar ca eu de aici dinauntru nu ma vad asa..
Da, a fost cel mai urat an al meu, nu doar ca am pierdut (inca) un copil dar am ramas dezamagita in multe aspecte, unele dintre ele esentiale.
Imi descarc in continuare durerea prin scris, prin plans, prin alte activitati consumatoare de energie.
Incerc sa-i implinesc nevoile copilului meu, care resimte pierderea surioarei lui, si acest dezechilibru in familie, altfel decat noi adultii.
Incerc sa fiu o femeie cat de cat puternica, impartind cu sotul meu responsabilitatea si binecuvantarea de a fi in continuare o familie.
Nu imi place si nu vreau sa fiu in centrul atentiei, nici populara, prefer sa raman o anonima care scrie din preaplinul inimii ei.
Mi-am propus pentru anul care vine sa incerc sa scap de gandirea negativa, si de greutatea de pe suflet care clar ca imi influenteaza viata; sa reincep un regim de viata sanatos, pentru ca in ultimul timp m-am indepartat de tot ce inseamna asta. chestia e ca astia doi itemi au foarte mare legatura cu disciplina, ceea ce eu nu prea agreez. dar, nu-i asa, in viata am experimentat lucruri mult mai urate decat desciplina.
Fundamentele credintei mele s-au clatinat serios, si ma astept ca atunci cand replicile cutremurului din viata mea dispar, sa pot sa separ adevarurile de minciuni si sa ma eliberez de toata ceata asta din sufletul meu.
Asa sper, dar nimic nu e sigur, la fel cum nu e sigur ca mai apucam ziua de maine.
Asa ca, va zic tot ce v-am zis si pana acum. Traiti viata asta din plin. Acum, cat inca o aveti. Acum, cat inca ii aveti pe cei dragi langa voi. nu o traiti cu frica, ca s-ar putea sa ii pierdeti, traiti-o cu placere. daruiti-va, cunoasteti-va, iubiti-va. faceti un bine atunci cand aveti ocazia. s-ar putea ca binele vostru sa fie exact ceea ce are nevoie acea persoana.
Sa stiti ca in jurul nostru sunt multi oameni care sufera. care au inimile ranite. daca durerea nu se vede la suprafata nu inseamna ca ea nu exista. un zambet, o incurajare, o apreciere, o atitudine disponibila de a asculta pot face minuni pentru cineva.
Nu ocoliti facerea de bine. Poate 10 lei, 100 de lei, pentru voi inseamna o consumatie obisnuita de o zi, sau o cheltuiala obisnuita in bugetul vostru, dar pentru altcineva inseamna diferenta dintre lipsa crunta si ceva acolo ca sa supravietuiesti..
Nu va mai zic nimic. tac. ca e sfarsit de an si nu vreau sa va intristez. oamenii cauta motive sa se bucure, sa intre in noul an cu sperante si cu ganduri bune.
asta este si motivul pentru care am tot amanat aceasta postare scrisa mai inainte de Craciun..
ca nu imi place sa schimb starea de spirit a oamenilor, o stare buna intr-una mai putin buna..
Dar azi, la patinoar fiind cu fiul meu, mi-am adus minte de zilele mele bune, cand fericirea locuia non stop in inima mea. si mi-am zis :..ce neprevazuta e viata asta. si totusi.. doar timpul poate aduce la suprafata lucrarea ascunsa care se desfasoara in inimile noastre atunci cand suferim sau cand suntem fericiti.
Si pentru ca am zis despre trairea vietii din plin, la adevarata ei valoare...
Dragii mei, ne vedem la anu'
Se afișează postările cu eticheta viata. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta viata. Afișați toate postările
duminică, 29 decembrie 2013
miercuri, 18 decembrie 2013
A Letter to a Mommy
Please, don't cry mommy
I am here. I hear you. I see you.
I see your eyes, I see your tears, your heart.
I see your everyday struggles and your every night dreams.
I hear your wisper, your pain, your scream.
Please don't cry, mommy. I'm in a better world, different from yours.
This is no pain, no fear, no suffering
I'm here with Him. with my Creator.
Please, don't cry mommy.
We are not separated. You and I still belong each other. A part of me remained in you, forever.
Since I was in your womb, I was spread throughout your body, while I'm fed up with your cells, taking shape in a wonderful way...
Since I was in your womb, I was spread throughout your body, while I'm fed up with your cells, taking shape in a wonderful way...
I know you from the moment I sipped life from you
Your breath and your heart beat was my everyday symphony. I loved you from the first time. Remember? I'm part of you
Ohh, mommy, you can cry. I understand you. Your tears are words that can not find their voice.
Cry mommy, I'm here. I collect every drop of your tears that flows from your eyes, I kiss them and carefully put them in the clouds. Then, make them a rainbow
When you'll see the rainbow, you will understand that I keep safe all your tears... and you will smile
Surely, mommy, someday we'll be together again. and we'll swim in rainbow, laughing and singing..
Don't cry, mommy.
luni, 28 octombrie 2013
Cuvinte din suflet
ce bine e să ai pe cineva care să îţi spună următoarele cuvinte:
~ ~ ~ ~ ~
Sunt aici pentru tine. nu esti singură. dacă ai nevoie de cineva pentru a-ţi alina durerea sau pentru a te descărca, sunt aici. eu sunt acel cineva.
Aş vrea să îţi întind mâna pentru a te ajuta să ieşi din groapa durerii tale.
Dar dacă nu vrei ajutorul meu, şi vrei doar să rămâi acolo, să îţi trăieşti suferinţa şi să urli, mă ofer să stau aici jos cu tine, să plâng împreună cu tine. sau doar să tac împreună cu tine. te-aş putea lua în braţe ca să simţi că nu eşti singură.
Dar dacă nu ai nevoie de companie, şi braţele mele nu-ţi pot lua din povara prea mare, sunt aici ca să îi chem pe alţii în ajutorul tău. am fi mai mulţi şi am putea face fiecare câte ceva pentru tine. şi chiar dacă nu îţi putem lua din durere, ţi-am arăta că te iubim şi că nu eşti singură.
Şi dacă nici asta nu ar fi bine să fac, atunci stau doar aici, rugându-mă în tăcere pentru tine.
Şi dacă simt că mi-am pierdut chiar şi credinţa, si tot ceea ce fac acum e să încerc s-o regăsesc, şi chiar daca mă simt neputincioasă si inutilă, totuşi stau aici. în umbră. aşteptând. poate va veni ziua când vei avea nevoie de mine. şi atunci îţi voi putea fi de folos.
Sunt chiar aici.
Nu eşti singură.
~ ~ ~ ~ ~
Sunt aici pentru tine. nu esti singură. dacă ai nevoie de cineva pentru a-ţi alina durerea sau pentru a te descărca, sunt aici. eu sunt acel cineva.
Aş vrea să îţi întind mâna pentru a te ajuta să ieşi din groapa durerii tale.
Dar dacă nu vrei ajutorul meu, şi vrei doar să rămâi acolo, să îţi trăieşti suferinţa şi să urli, mă ofer să stau aici jos cu tine, să plâng împreună cu tine. sau doar să tac împreună cu tine. te-aş putea lua în braţe ca să simţi că nu eşti singură.
Dar dacă nu ai nevoie de companie, şi braţele mele nu-ţi pot lua din povara prea mare, sunt aici ca să îi chem pe alţii în ajutorul tău. am fi mai mulţi şi am putea face fiecare câte ceva pentru tine. şi chiar dacă nu îţi putem lua din durere, ţi-am arăta că te iubim şi că nu eşti singură.
Şi dacă nici asta nu ar fi bine să fac, atunci stau doar aici, rugându-mă în tăcere pentru tine.
Şi dacă simt că mi-am pierdut chiar şi credinţa, si tot ceea ce fac acum e să încerc s-o regăsesc, şi chiar daca mă simt neputincioasă si inutilă, totuşi stau aici. în umbră. aşteptând. poate va veni ziua când vei avea nevoie de mine. şi atunci îţi voi putea fi de folos.
Sunt chiar aici.
Nu eşti singură.
duminică, 17 martie 2013
Bucura-te de viata!
Pentru zilele in care va puneti multe intrebari. multe si grele...
Cand nu mai aveti viziune, speranta si credinta, cand totul va pare impotriva, cand groapa in care va aflati e asa de adanca incat nu se mai vede lumina, sau cand sunteti dezamagit de viata, de oameni sau de voi insiva, cand rugaciunile voastre nu primesc raspuns si va doriti ca viata sa se termine... Va rog, va rog frumos, profitati de informatia aceasta gratuita pe internet si gasiti povesti de viata care sa va inspire sa va motiveze. Va rog eu, saturati-va de povesti de groaza care va arata doar cat de urata e viata si care nu va ajuta sa schimbati ceva macar intr-a voastra. Alegeti in ce parte priviti, de la cine invatati, si ce planuri sa va faceti.
Prea multe povesti triste sunt in jurul nostru, care ne scad nivelul de credinta, de dragoste si de pofta de viata. Nu zic ca nu sunt reale si dureroase dar daca nu puteti contribui la schimbarea lor nu va mai aglomerati atat cu ele. In ultimele zile parca majoritatea oamenilor s-au inteles sa vorbeasca si sa transmita mai departe doar vesti negative, previziuni sumbre si descurajari. Stiu, uneori e greu sa traiesti. sunt anumite conjuncturi in care moartea poate parea solutia salvatoare, credeti-ma ca stiu ce vorbesc.
Dar undeva exista o speranta. Mica-mica sau micuta-micuta, dar exista. Daca intr-adevar moartea este solutia, asta se va intampla. Dar daca nu asta e solutia si daca nu putem schimba nimic tanjind dupa ea, inseamna ca este o alta cale de a vedea lucrurile (viata), de a muta macazul pe o alta linie.
In Ecleziastul scrie: "...plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui..."
Asta ne aduce aminte (daca mai era nevoie), ca in viata se petrec si lucruri dureroase, ca sunt si perioade grele, ca avem motive sa mergem si cu capul plecat, DAR depinde de noi daca ceea ce traim sau ceea ce observam ne face sa devenim constructivi sau ne doar ne ajuta mai departe sa ne lamentam si sa ne limitam. Poate ca am plans destul si am fost prizonierii suferintei prea mult si acum e timpul sa iesim de acolo. Poate trebuie doar sa primim un impuls si sa renuntam la inchisoarea mintii.
Despre Nick Vujicic si felul in care mi-a schimbat mie perspectiva v-am mai scris aici, filmuletele care le-am ales pentru azi desi sunt mai vechi, sunt relevante pentru viata noastra a tuturor.
Intre timp viata lui Nick a devenit si mai interesanta, s-a casatorit, a devenit tatic si vorbeste in continuare in fata a mii de oameni de pe glob despre cum viata se poate schimba. Este un om care a suferit si totusi a reusit. deci nu vorbeste din carti sau din experienta altora
Este o sursa de inspiratie pentru mine si pentru multi oameni care sufera, isi pun intrebari sau se simt pierduti. Daca considerati ca nu vi se potriveste voua dar stiti pe altii carora li s-ar potrivi va rog impartasiti acest articol cu ei
Vizionare placuta va doresc
Si nu uitati SA VA BUCURATI DE VIATA!!!
Cand nu mai aveti viziune, speranta si credinta, cand totul va pare impotriva, cand groapa in care va aflati e asa de adanca incat nu se mai vede lumina, sau cand sunteti dezamagit de viata, de oameni sau de voi insiva, cand rugaciunile voastre nu primesc raspuns si va doriti ca viata sa se termine... Va rog, va rog frumos, profitati de informatia aceasta gratuita pe internet si gasiti povesti de viata care sa va inspire sa va motiveze. Va rog eu, saturati-va de povesti de groaza care va arata doar cat de urata e viata si care nu va ajuta sa schimbati ceva macar intr-a voastra. Alegeti in ce parte priviti, de la cine invatati, si ce planuri sa va faceti.
Prea multe povesti triste sunt in jurul nostru, care ne scad nivelul de credinta, de dragoste si de pofta de viata. Nu zic ca nu sunt reale si dureroase dar daca nu puteti contribui la schimbarea lor nu va mai aglomerati atat cu ele. In ultimele zile parca majoritatea oamenilor s-au inteles sa vorbeasca si sa transmita mai departe doar vesti negative, previziuni sumbre si descurajari. Stiu, uneori e greu sa traiesti. sunt anumite conjuncturi in care moartea poate parea solutia salvatoare, credeti-ma ca stiu ce vorbesc.
Dar undeva exista o speranta. Mica-mica sau micuta-micuta, dar exista. Daca intr-adevar moartea este solutia, asta se va intampla. Dar daca nu asta e solutia si daca nu putem schimba nimic tanjind dupa ea, inseamna ca este o alta cale de a vedea lucrurile (viata), de a muta macazul pe o alta linie.
In Ecleziastul scrie: "...plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui..."
Asta ne aduce aminte (daca mai era nevoie), ca in viata se petrec si lucruri dureroase, ca sunt si perioade grele, ca avem motive sa mergem si cu capul plecat, DAR depinde de noi daca ceea ce traim sau ceea ce observam ne face sa devenim constructivi sau ne doar ne ajuta mai departe sa ne lamentam si sa ne limitam. Poate ca am plans destul si am fost prizonierii suferintei prea mult si acum e timpul sa iesim de acolo. Poate trebuie doar sa primim un impuls si sa renuntam la inchisoarea mintii.
Despre Nick Vujicic si felul in care mi-a schimbat mie perspectiva v-am mai scris aici, filmuletele care le-am ales pentru azi desi sunt mai vechi, sunt relevante pentru viata noastra a tuturor.
Intre timp viata lui Nick a devenit si mai interesanta, s-a casatorit, a devenit tatic si vorbeste in continuare in fata a mii de oameni de pe glob despre cum viata se poate schimba. Este un om care a suferit si totusi a reusit. deci nu vorbeste din carti sau din experienta altora
Este o sursa de inspiratie pentru mine si pentru multi oameni care sufera, isi pun intrebari sau se simt pierduti. Daca considerati ca nu vi se potriveste voua dar stiti pe altii carora li s-ar potrivi va rog impartasiti acest articol cu ei
Vizionare placuta va doresc
Si nu uitati SA VA BUCURATI DE VIATA!!!
duminică, 24 februarie 2013
Motivational - Nick Vujicic
Ma bucur foarte mult sa scriu din nou despre acest om pe care eu il admir mult. ste vorba despre Nick Vujicic, care a devenit tatic de cateva zile. Vestea am aflat-o zilele trecute datorita unei forografii postate pe grup de o mamica draguta. Fotografia se gaseste si pe pagina de facebook a lui Nick
M-am bucurat de asemenea si cand am aflat anul trecut ca s-a casatorit cu Kanae Miyahara
A fost un vis aproape imposibil in ochii multora si recunosc ca si in ai mei. Totusi, ce la facut pe acest o sa mearga inainte cu curaj? Ce l-a facut sa creada ca exista o binecuvantare suprema. dincolo de toate obstacolele? exterioare si interioare..
De cate ori a simtit el frica, deznadejde, oboseala, frustrari, neputinta.. ce l-a facut sa le depaseasca? sa se depaseasca...
Cred ca numai o inima care se increde neclintit intr-un Dumnezeu iubitor poate face asta. Asta nu inseamna ca i-a fost usor. si nici ca ii va fi usor de acum incolo. Doar ca dincolo de ceea ce se vede, exista cineva care iti da putere atunci tu nu te simti puternic, iti poarta de grija atunci cand tu nu poti, si chiar si cand crezi ca poti...
Spunea cineva ca Curajul nu inseamna absenta fricii, ci puterea de a merge mai departe in ciuda ei
Pentru cate lucruri avem motive sa ne temem zi de zi? Cate ingrijorari ne ocupa mintea cand vine vorba de mersul tarii asteia, a viitorului nostru sau a copiilor nostri?
Intr-un comentariu din articolul trecut cineva imi spunea ca imi permit sa vorbesc asa ca viata mea e frumoasa. viata mea nu a fost intotdeauna asa frumoasa. Am avut si eu perioada mea de nenorociri si intuneric.
Dar acum pot sa vad mai bine , deoarece am iesit la lumina.
Viata chiar e frumoasa.
Nu ma pot comapara cu viata acestui om, care a avut de indurat de la viata mai multe decat multi dintre noi, dar pot invata de la el.Credinta in viata unui om este foarte importanta.
Mai jos este un filmulet despre Nick facut in urma cu mai mult de 6 ani. Cand am vazut prima oara filmul eram insarcinata cu unul dintre copii. Nu reuseam sa imi imaginez cum ar fi fot sa fiu in locul parintilor lui. sau in locul lui...
Mult timp mintea mea a refuzat sa accepte ca asemenea lucruri se pot intampla in viata cuiva, insa cu timpul am inteles ca dincolo de acestea, atitudinea noastra, felul cum facem fata acestor lucruri ne face sa fim invingatori.
De cate ori a simtit el frica, deznadejde, oboseala, frustrari, neputinta.. ce l-a facut sa le depaseasca? sa se depaseasca...
Cred ca numai o inima care se increde neclintit intr-un Dumnezeu iubitor poate face asta. Asta nu inseamna ca i-a fost usor. si nici ca ii va fi usor de acum incolo. Doar ca dincolo de ceea ce se vede, exista cineva care iti da putere atunci tu nu te simti puternic, iti poarta de grija atunci cand tu nu poti, si chiar si cand crezi ca poti...
Spunea cineva ca Curajul nu inseamna absenta fricii, ci puterea de a merge mai departe in ciuda ei
Pentru cate lucruri avem motive sa ne temem zi de zi? Cate ingrijorari ne ocupa mintea cand vine vorba de mersul tarii asteia, a viitorului nostru sau a copiilor nostri?
Intr-un comentariu din articolul trecut cineva imi spunea ca imi permit sa vorbesc asa ca viata mea e frumoasa. viata mea nu a fost intotdeauna asa frumoasa. Am avut si eu perioada mea de nenorociri si intuneric.
Dar acum pot sa vad mai bine , deoarece am iesit la lumina.
Viata chiar e frumoasa.
Nu ma pot comapara cu viata acestui om, care a avut de indurat de la viata mai multe decat multi dintre noi, dar pot invata de la el.Credinta in viata unui om este foarte importanta.
Mai jos este un filmulet despre Nick facut in urma cu mai mult de 6 ani. Cand am vazut prima oara filmul eram insarcinata cu unul dintre copii. Nu reuseam sa imi imaginez cum ar fi fot sa fiu in locul parintilor lui. sau in locul lui...
Mult timp mintea mea a refuzat sa accepte ca asemenea lucruri se pot intampla in viata cuiva, insa cu timpul am inteles ca dincolo de acestea, atitudinea noastra, felul cum facem fata acestor lucruri ne face sa fim invingatori.
joi, 15 noiembrie 2012
5 zile de viata
Acum, cand mai am 10 minute pana ies pe usa ca sa ajung la lansarea cartii "Conceptul Continuum. In cautarea fericirii pierdute" sunt intr-o stare de neiesit. Am avut curiozitatea sa ma uit la acest filmulet primit pe email.
Nu are rost sa va spun in ce hal sunt dupa ce l-am vazut pana la sfarsit. Vi-l las sa il vedeti si voi
Parents Refuse to Abort Their Sick Baby - These Are His Last Precious Moments
luni, 23 iulie 2012
Poezie pentru fata mea
Oh, câtă dragoste şi câtă împlinire
pot simţi atunci când te privesc.
Copila mea cu ochi de primăvară
cum de m-ai ales tocmai pe mine?
Din lumea asta plină de femei
care visează şi-şi doresc copii
ce-am făcut eu oare să te merit,
astfel încât la mine tu să vi?
Copila mea cu ochi de primăvară
îţi ţin mânuţa caldă într-a mea
şi orice-ar fi să vină peste tine
cât voi putea eu te voi apăra.
Fie ca viaţa să îţi curgă lin
şi să te poarte pe cărări senine
Şi orice greutăţi vei întâlni
voi fi aici. bazează-te pe mine
Mai mult decât atât aş vrea să şti
că nu la toate am răspunsuri eu.
Ci mai presus de mine şi de tine
se află Însuşi Bunul Dumnezeu
El te-a creat şi mi te-a dăruit
şi a vegheat neîncetat asupra ta;
tot El te va călăuzi în viaţă
deci tu să nu ai frică, draga mea.
De-aceea azi sunt liniştită şi-mpăcată
că viaţa îţi surâde pe deplin;
Şi-ţi scriu aici ca să citeşti când vei fi mare:
Copilă scumpă, la mulţi ani senini.
Cu dragoste, a ta mamă
~ ~ ~
poezie personala, scrisa cu ocazia implinirii celor doi ani ai ficei mele
marți, 10 iulie 2012
Demisie Oficiala
Subsemnatul,
va aduc la cunostinta hotararea irevocabila de a demisiona oficial din functia de adult pe care o detin acum abuziv.
Dupa o analiza detaliata a situatiei, m-am hotarat sa ma retrag si sa preiau atributiile unui copil de sase ani, cu toate drepturile si indatoririle pe care le-am avut candva, dar la care am renuntat cu prea mare usurinta.
Vreau sa desenez cu creta colorata pe strada unde locuiesc, atunci cand trec oameni maturi si importanti spre serviciu, si sa nu-mi pese de stresul lor in lupta cu minutele si traficul care ii asteapta.
Vreau sa fiu mandru de trotineta mea cea rosie, fara sa ma interseze cat costa asigurarea pe anul viitor.
Vreau sa cred sincer ca bomboanele Tic-tac sunt mai bune decat banii, pentru ca le poti manca.
Vreau sa stau intins la umbra unui copac, cu un pahar de limonada in mana si cu ochii la norii pufosi care alearga pe cer, intrebandu-ma cu uimire de ce adultii nu fac la fel.
Vreau sa ma intorc in trecut, la vremurile cand viata era simpla. Atunci cand tot ce stiam se rezuma la cele sapte culori, cinci poezii, zece cifre si vocea mamei care ma chema la masa cand nu imi era foame.
Vreau inapoi, atunci cand nu imi pasa de cat de putine lucruri stiam, pentru ca nici nu stiam cat de putine stiam.
Vreau sa cred, ca odinioara, ca totul pe lumea asta este fie gratuit, fie se poate cumpara cu pretul unei inghetate la pahar.
M-am maturizat prea mult si nici nu mai stiu cand m-am trezit mare. A fost cu siguranta un abuz si imi cer iertare.
Am ajuns astfel sa aflu ceea ce nu ar fi trebuit: razboaie si purificarii etnice, copii abuzati si copii murind de foame, divorturi, droguri in licee, prostitutie, justitie corupta, politicieni de mahala, biserici de homosexuali, frati invrajbiti fara bani, ura, barfa.
Am aflat despre materialism nedialectic si mame denaturate, care isi vand copilele de 12 ani unor animale cu chipuri de barbati, pentru un televizor de ocazie.
Ce s-a intamplat cu timpul cand aveam impresia ca moartea este un concept de poveste, ca doar imparatii batrani mor ca sa faca loc pe tron printilor tineri, casatoriti cu printese castigate in urma ultimei zmeiade?
Unde sunt anii cand mi se parea ca tot ce ti se putea intampla mai rau in lume era sa nu fii ales in echipa lui Mitica repetentul, atunci cand jucam fotbal in spatele scolii?
Vreau sa ma reintorc la vremea cand toti copiii citeau carti folositoare, cand muzica era neotravita, cand televiziunea era pentru stiri si emisiuni de familie, fara sex explicit si violenta implicita la fiecare zece secunde.
Vreau desene animate cu Donald Duck, peripetii echipajului "Speranta", navigand cu "Toate panzele sus" si pe mama citindu-mi despre Iosif si fratii sai.
Ce bine era cand credeam, in naivitatea mea, ca toata lumea din jur este fericita deoarece eu eram fericit!
Promit solemn ca, imediat ce o sa-mi reiau atributiile de copil, o sa-mi petrec dupa-amiezile catarandu-ma in copaci, calarind bicicleta varului Cristi si citind Robinson Crusoe, ascuns in coliba injghebata din ramuri si frunze de fag, in spatele gradinii.
Imi iau angajamentul ca nu o sa imi pese de ratele casei, de facturile de telefon, curent, gaze, apa, gunoi, cablu Tv si Internet, asigurari pentru masini, asigurari de sanatate, taxe anuale de proprietate, credit-carduri, iarba netaiata, computerul virusat si faptul ca masina a inceput sa vrea la mecanic.
Va asigur ca nu o sa fiu pus in incurcatura atunci cand o sa fiu intrebat: "Ce-o sa te faci cand o sa cresti mare?", deoarece acum stiu: vreau sa fiu COPIL. Gata cu plecatul la serviciu cand ar trebui sa dorm si sa-l visez pe Florin Piersic - Arap Alb, gata cu stirile despre teroristi, bombe si caderi de avioane.
Gata cu barfele anturajului, care nu-mi dau pace nici la biserica, gata cu hernia de disc, par grizonat, ochelari pierduti, medicamente scumpe si dinti de portelan.
Gata, stop, cedez! Demisionez din functia de ADULT.
Vreau sa cred in sinceritatea zambetelor, nobletea vorbelor, o lume a cuvantului dat si respectat, a dreptatii, a pacii, a viselor implinite, a imaginatiei innobilate, a ingerilor buni si a omului dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.
Vreau sa am iarasi sase ani si jumatate si sa stau in bratele lui Isus. Fiti voi mari si importanti, si ocupati, si ingrijorati.
Eu vreau sa cresc MIC!
sursa http://www.despresuflet.ro/
va aduc la cunostinta hotararea irevocabila de a demisiona oficial din functia de adult pe care o detin acum abuziv.
Dupa o analiza detaliata a situatiei, m-am hotarat sa ma retrag si sa preiau atributiile unui copil de sase ani, cu toate drepturile si indatoririle pe care le-am avut candva, dar la care am renuntat cu prea mare usurinta.
Vreau sa desenez cu creta colorata pe strada unde locuiesc, atunci cand trec oameni maturi si importanti spre serviciu, si sa nu-mi pese de stresul lor in lupta cu minutele si traficul care ii asteapta.
Vreau sa fiu mandru de trotineta mea cea rosie, fara sa ma interseze cat costa asigurarea pe anul viitor.
Vreau sa cred sincer ca bomboanele Tic-tac sunt mai bune decat banii, pentru ca le poti manca.
Vreau sa stau intins la umbra unui copac, cu un pahar de limonada in mana si cu ochii la norii pufosi care alearga pe cer, intrebandu-ma cu uimire de ce adultii nu fac la fel.
Vreau sa ma intorc in trecut, la vremurile cand viata era simpla. Atunci cand tot ce stiam se rezuma la cele sapte culori, cinci poezii, zece cifre si vocea mamei care ma chema la masa cand nu imi era foame.
Vreau inapoi, atunci cand nu imi pasa de cat de putine lucruri stiam, pentru ca nici nu stiam cat de putine stiam.
Vreau sa cred, ca odinioara, ca totul pe lumea asta este fie gratuit, fie se poate cumpara cu pretul unei inghetate la pahar.
M-am maturizat prea mult si nici nu mai stiu cand m-am trezit mare. A fost cu siguranta un abuz si imi cer iertare.
Am ajuns astfel sa aflu ceea ce nu ar fi trebuit: razboaie si purificarii etnice, copii abuzati si copii murind de foame, divorturi, droguri in licee, prostitutie, justitie corupta, politicieni de mahala, biserici de homosexuali, frati invrajbiti fara bani, ura, barfa.
Am aflat despre materialism nedialectic si mame denaturate, care isi vand copilele de 12 ani unor animale cu chipuri de barbati, pentru un televizor de ocazie.
Ce s-a intamplat cu timpul cand aveam impresia ca moartea este un concept de poveste, ca doar imparatii batrani mor ca sa faca loc pe tron printilor tineri, casatoriti cu printese castigate in urma ultimei zmeiade?
Unde sunt anii cand mi se parea ca tot ce ti se putea intampla mai rau in lume era sa nu fii ales in echipa lui Mitica repetentul, atunci cand jucam fotbal in spatele scolii?
Vreau sa ma reintorc la vremea cand toti copiii citeau carti folositoare, cand muzica era neotravita, cand televiziunea era pentru stiri si emisiuni de familie, fara sex explicit si violenta implicita la fiecare zece secunde.
Vreau desene animate cu Donald Duck, peripetii echipajului "Speranta", navigand cu "Toate panzele sus" si pe mama citindu-mi despre Iosif si fratii sai.
Ce bine era cand credeam, in naivitatea mea, ca toata lumea din jur este fericita deoarece eu eram fericit!
Promit solemn ca, imediat ce o sa-mi reiau atributiile de copil, o sa-mi petrec dupa-amiezile catarandu-ma in copaci, calarind bicicleta varului Cristi si citind Robinson Crusoe, ascuns in coliba injghebata din ramuri si frunze de fag, in spatele gradinii.
Imi iau angajamentul ca nu o sa imi pese de ratele casei, de facturile de telefon, curent, gaze, apa, gunoi, cablu Tv si Internet, asigurari pentru masini, asigurari de sanatate, taxe anuale de proprietate, credit-carduri, iarba netaiata, computerul virusat si faptul ca masina a inceput sa vrea la mecanic.
Va asigur ca nu o sa fiu pus in incurcatura atunci cand o sa fiu intrebat: "Ce-o sa te faci cand o sa cresti mare?", deoarece acum stiu: vreau sa fiu COPIL. Gata cu plecatul la serviciu cand ar trebui sa dorm si sa-l visez pe Florin Piersic - Arap Alb, gata cu stirile despre teroristi, bombe si caderi de avioane.
Gata cu barfele anturajului, care nu-mi dau pace nici la biserica, gata cu hernia de disc, par grizonat, ochelari pierduti, medicamente scumpe si dinti de portelan.
Gata, stop, cedez! Demisionez din functia de ADULT.
Vreau sa cred in sinceritatea zambetelor, nobletea vorbelor, o lume a cuvantului dat si respectat, a dreptatii, a pacii, a viselor implinite, a imaginatiei innobilate, a ingerilor buni si a omului dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.
Vreau sa am iarasi sase ani si jumatate si sa stau in bratele lui Isus. Fiti voi mari si importanti, si ocupati, si ingrijorati.
Eu vreau sa cresc MIC!
sursa http://www.despresuflet.ro/
sâmbătă, 30 iunie 2012
Naufragiatul
Marea era starnita de vanturi si ploaie si astfel o
barca cu cei din ea s-a rasturnat. Un supravietuitor a reusit sa ajunga
pe o insula pustie. Speriat, infometat a inceput sa se roage si in
scurt timp a prins curaj si a inceput sa mearga prin imprejurimi.
Ziua urmatoare a inceput sa isi procure si mancare, sa prinda un peste un animal.
Apoi a reusit sa isi si construiasca un mic adapost din crengi si ce a mai putut gasi. In tot acest timp el s-a rugat la Dumnezeu sa il ajute si sa il ocroteasca.
Ziua urmatoare simtea ca raul trecuse, se resemnase cu gandul ca va ramane pe insula. A plecat in cautare de hrana. Cand era pe drumul de intoarcere a observat fum. A alergat... ca sa descopere ca adapostul sau luase foc si se prabusise.
Dezamagit a strigat catre cer indignat. In timpul acesta un vapor a observat fumul de pe insula si s-a apropiat. Astfel omul a reusit sa fie vazut si sa fie salvat.
Nu totdeauna este dupa planul nostru, si nu intotdeauna ce ti se pare tie rau este cu adevarat rau.
Nu inceta niciodata sa speri si sa crezi !
Sursa Ozibuna
Ziua urmatoare a inceput sa isi procure si mancare, sa prinda un peste un animal.
Apoi a reusit sa isi si construiasca un mic adapost din crengi si ce a mai putut gasi. In tot acest timp el s-a rugat la Dumnezeu sa il ajute si sa il ocroteasca.
Ziua urmatoare simtea ca raul trecuse, se resemnase cu gandul ca va ramane pe insula. A plecat in cautare de hrana. Cand era pe drumul de intoarcere a observat fum. A alergat... ca sa descopere ca adapostul sau luase foc si se prabusise.
Dezamagit a strigat catre cer indignat. In timpul acesta un vapor a observat fumul de pe insula si s-a apropiat. Astfel omul a reusit sa fie vazut si sa fie salvat.
Nu totdeauna este dupa planul nostru, si nu intotdeauna ce ti se pare tie rau este cu adevarat rau.
Nu inceta niciodata sa speri si sa crezi !
Sursa Ozibuna
sâmbătă, 23 iunie 2012
Ferice de cei ce iubesc ...
Cu drag pentru voi cei care popositi aici printre nori si cu multumiri colegei mele Anisoara care m-a binecuvantat cu acest mesaj frumos
duminică, 10 iunie 2012
Cu ce masura masurati, vi se va masura
Intr-un sat traia un brutar renumit pentru painea sa. Intro zi, acestui brutar i se paru ca sunt cam usoare bucatile de unt pe care le cumpara de la un taran.
Le aseza pe cantar constatand ca in loc de 1 kg cat trebuia sa aiba o bucata, fiecare cantarea cate 800 grame.
Suparat foc, se duse la judecator spunand ca taranul e un inselator si trebuie sa fie pedepsit.
Taranul a fost adus la judecator care il ameninta:
- Daca e adevarat ce spune brutarul ca il inseli, te voi baga la inchisoare!
- Sa-mi fie iertat- zise taranul - eu nu sunt un om vinovat.
- Cum indraznesti sa minti? sari brutarul; chiar de dimineata am cumparat aceste bucati de unt de la tine.
Domnule judecator, acest sarlatan trebuie numaidecat inchis! a incercat sa ma pacaleasca.
- Asa e omule? este untul acesta al tau?
- Da. Insa vedeti dumneavoastra, eu am un cantar si nevand bani sa cumpar si greutatile pun pe un taler o paine de-a brutarului iar pe celalalt untul meu; painea brutarului scrie pe ea ca are 1 kg! eu ce vina am dar?
Auzind si vazand acestea, judecatorul folosind cantarul cu greutati descoperi ca painea are doar 800 de grame.
In locul taranului, la inchisoare a ajuns adevaratul inselator care nu numai ca insela oamenii dar dorea sa fie si pedepsit cel ce ar fi facut exact ca el...
"CU CE MASURA MASURATI CU ACEEA VI SE VA MASURA" Matei 7.2
duminică, 3 iunie 2012
Looking Back
Alaptarea dupa cezariana - I
Saptamana trecuta cand am aflat subiectul propus de Roxana pentru luna aceasta am stiut ca voi avea mult de scris si in mintea mea deja prindea contur articolul acesta. Insa cu fiecare zi care trecea se adunau si motivele pentru care sa nu-l scriu, motive pentru care sa nu imi mai rascolesc amintirile.
Cineva spunea odata ca oamenii se uita inapoi in trecutul lor doar pentru a-si plange de mila sau pentru a se lauda; una din astea doua. Insa eu cred ca noi chiar avem nevoie sa ne intoarcem din cand in cand intr-un anumit trecut pentru a ne intelege mai bine, pentru a recunoaste o anumita transformare in noi sau pentru a ne descarca de inca o parte din povara acumulata si acoperita de multe straturi de resentimente, vinovatie sau negare. Si in ceea ce ma priveste a fost o perioada destul de mare din viata mea in care evocarea trecutului si dezlantuirea amintirilor era singura metoda de supravietuire
Pentru mine a vorbi despre alaptarea dupa cezariana (de fapt dupa 3 cezariene) ma duce involuntar cu firul povestii mult mai inainte de nastere, la perioada graviditatii care, spre regretul meu, in contextul vietii mele de atunci, nu i-am stiut insemnatatea. Am fost luata pe sus de o viata care nu mi-am dorit-o si m-am trezit in mijlocul ei fara skillurile necesare ptr ai face fata. Stiti acele expresii "daca ar fi fost altfel.." in care recompunem niste scenarii, sa le spunem, favorabile? De fapt nu facem decat sa strigam din tot sufletelul nostru chinuit ca viata e nedreapta si ca undeva a avut loc o eroare. Sufletelul meu si-a facut cunoscut mult timp strigatul, in felul acesta cautandu-si eliberarea. Si daca acum este impacat cu viata, este pentru ca a strabatut un lung drum al vindecarii. inca il strabate si in tot acest proces se transforma si se innobileaza.
Precum spuneam, cu prima mea sarcina nu am realizat importanta a ceea ce reprezinta graviditatea. Acum, cand privesc in urma si scriu aici, daca nu as simti aceasta durere surda in plex si nodul din gat, as avea impresia ca vorbesc despre o alta persoana, straina mie. O persoana care stia despre nasterea de copii doar ceea ce vedea in filme, si anume ca dureaza cateva minute, timp in care femeia depune putin efort, transpirand, tipand si scremanduse, dupa care isi ia bebelusul in brate linistita si fericita. Da, asa credeam si asta asteptam sa mi se intample si mie. Tocmai de aceea in noaptea in care mi s-a rupt apa acea verde si o infiermiera incerca sa ma convinga sa merg la sala de operatii pentru a mi se face cezariana, m-am panicat si am luat-o la fuga pe coridoare cu un ciorchine de strugure in mana strigand ca eu vreau sa fiu lasata acasa si sa nasc altadata. Eram o copila speriata, careia nimeni nu i-a spus ca avea placenta previa, prezentatie pelviana, ca era importanta odihna si suprevegherea atenta, si mai ales ca nu trebuia sa fiu lasata pana la acea data cu copilul in mine.
Era ora 23, se schimba tura, nici nu mai stiu cum am ajuns intinsa pe o masa, un asistent (cred eu) imi spunea o poveste in timp ce-mi punea o perfuzie in brat iar eu il rugam sa aiba rabdare cu mine, sa imi spuna clar cand trebuie sa imping si cand sa respir pentru ca eu vreau sa nasc usor si repede. Si n-am mai vazut decat lumina aceea de deasupra.
M-am trezit cu dureri ingrozitoare, nu stiam ce se petrece, si credeam ca de fapt atunci ma duce sa nasc deoarece simteam cum ceva in burta mea se misca cu putere. Cand mi s-a spus ca bebele e bine si a fost dus la neonato iar eu trebuie sa ma odihnesc am realizat de fapt ce s-a intamplat. Am izbucnit in plans pe langa faptul ca imi venea sa vomit si sa urlu de durere. Parca eram intr-un vis dureros.
Stateam intinsa in pat cu o greutate rece pe locul operatiei si ma simteam ca si cum as fi fost mintita. Mi se parea ca mi se facuse o nedreptate si vroiam sa vina cineva sa-mi explice ce-au facut cu mine si cu copilul meu. Asistenta a venit si mi-a facut un somnifer iar eu nu vroiam sa adorm. Aveam impresia ca este un complot impotriva mea de nimeni nu imi aduce copilul sa-l vad. Am adormit plangand incercand sa descifrez ce scria pe bratara legata la mana mea.
Dimineata am rugat o asistenta sa-mi spuna mai multe despre bebele meu. In timp ca ma ridica la orizontala mi-a zis ca am o fetita ca a avut nota 7 la nastere si ca o pot vedea doar daca ma duc eu la neonatologie. Vai, ce-am mai plans. Si de durere, si de neputinta si de suparare. De-abia asteptam sa ma pot ridica din pat si sa ma duc la ea. Nu mai stiu ce ora era cand am auzit ca pe coridor se cheama mamele la alaptat. Am strigat sa vina cineva sa ma ajute si cum n-a venit nimeni m-am ridicat singura si am pornit spre usa. A durat foarte mult pana am ajuns pe hol. Eram ametita si ma durea tare burta, mergeam cocosata si ma sprijineam de perete. Nici nu stiam unde era salonul copiilor. Coridoarele erau pustii si era liniste. Nici macar planset de copil nu auzeam. Pai cum sa planga ei, ca doar erau la sanul mamei. M-a gasit o infirmiera si m-a adus inapoi in salon chiar cand eram pe punctul sa ma pun jos. Mi-a spus ca era prea devreme sa ma deplasez iar eu nu mai aveam puterea sa ma impotrivesc.
La urmatoarea strigare m-am dus iar. De data asta eram mai puternica dar si mai disperata sa imi cunosc copilul. Pe coridor ajunsa nestiind unde trebuie sa intru, am luat la rand toate usile pana am ajuns la una care nu era cu nimic diferita de celelalte insa cand am deschis-o am vazut cateva mame cu bebelusii la san. Nu stiu daca va puteti inchipui bucuria mea si nerabdarea mea. Cea care dadea copiii pe un gemulet mi-a spus ca bebelusa mea nu era programata sa fie data la san acum si i se daduse deja lapte praf. dar daca vreau o pot tine in brate putin. Mi-am luat cu emotie copila in brate si mi s-a parut ca tot universul sta in loc si se uita la mine ce fac. Nici nu gaseam un loc unde sa ma asez asa ca am stat cu ea in brate in picioare, pana cand o mama a terminat alaptarea si s-a ridicat de pe scaun. M-am pus incet jos avand grija sa n-o trezesc insa vazand ceilalti bebelusi cum sug de la mamele lor mi s-a facut si mie pofta sa o pun la san. S-a trezit de indata ce a simtit sfarcul pe buze si spre uimirea si incantarea mea a inceput sa suga. Ma simtem asa de importanta ca fiinta aceea mica vroia sanul meu incat am si verbalizat ceea ce gandeam. Asa ca toate mamele acelea m-au felicitat si atunci am vazut ca eu eram cea mai mica dintre ele.
.
Am plecat ultima de acolo. Asistenta care mi-a luat bebelusa mi-a zis ca daca ma cred in stare, sa vin peste 3 ore din nou la alaptat, ceea ce am si facut. Vaai ce mai plangea fata mea cand am ajuns. Mi-a pus-o pe cantar si apoi mi-a dat-o prin geam. Am inceput sa-i vorbesc in timp ce ea cauta sanul cu gurita. S-a atasat singurica fara sa intervin eu cu nimic si si-a luat hrana pe care o dorea asa de mult. Eram asa de fericita si ma intrebam oare ce suge ea atat de acolo ca eu cand strangeam de sfarc in salon nu iesea lapte, ci doar un lichid galbui. Atunci am aflat ca primul lapte care vine este colostrul si este foarte valoros pentru bebelusi. De-abia la a 2-a nastere am aflat ca valoarea lui consta in faptul ca contine elemente care nu se gasesc in alte alimente ci doar in laptele matern. Acest colostru are foarte multe substante nutritive, anticorpi, vitamine si minerale, este usor de digerat pentru bebelusi si ajuta la eliminarea meconiului. Colostrul nu dureaza decat cateva zile de aceea este important ca bebelusul sa profite din plin de aceasta hrana perfecta pentru el prin faptul ca ii este adus mamei la scurt timp dupa ce l-a nascut sau chiar pus direct la pieptul ei asa cum v-am mai aratat si in filmuletul din postarea aceasta.
A 3-a zi de la cezariana sanii mei s-au umflat si erau tari ca doua pietroaie; ma dureau asa de tare ca am si uitat de durerea operatiei. Nu stiam altceva ce sa fac decat sa plang. O asistenta m-a vazut si i s-a facut mila de mine. Mi-a spus ca asta e furia laptelui si m-a invatat sa ma mulg. Era dureros dar strangeam din dinti si ma rugam sa scap mai repede desi eram foarte speriata si imi imaginam tot ce e mai rau. Nu puteam dormi bine nicicum ca sanii imi erau sensibili si indiferent de pozitia in care stateam curgea lapte din mine de udam tot pe mine si pe sub mine. Ma duceam la alaptat impreuna cu celelalte mame si ma bucuram ca bebelusa nu refuza sanul. Ma durea la primele supturi dar dupa aia simteam cum presiunea se diminueaza. Ii dadeam doar dintr-un san pentru ca aveam foarte mult lapte si vroiam sa fiu sigura ca prin suptul ei imi descongestioneaza macar un san. Dupa aia, in salon, o luam iar de la capat cu mulsul si de regula umpleam un borcan de 800 ml cu laptele meu. Bebelusa mea era o mancacioasa si lua in greutate foarte bine. Cand am ajuns acasa cu ea am incercat eu sa ma tin de programul din maternitate cu suptul insa nu am reusit. Copila mea plangea des si orice (altceva) ii faceam nu se oprea din plans numai daca o puneam la san. Ma speriam foarte usor pe-atunci si cum nu era altcineva sa ma invete altceva asta era singura metoda de a o linisti si asa ma linisteam si eu.
Si-am continuat asa aventura noastra in pofida multor piedici de tot felul deoarece n-am avut sprijinul nimaniu ba chiar am avut impotriviri. Mi-am alaptat primul copil la cerere pana la 1 an si vreo doua luni, dupa care datorita anumitor conjuncturi din viata mea am intarcat. Mi-a parut rau. Simteam ca n-am luat decizia corecta, ca multe altele de altfel, insa acum uitandu-ma in urma vad ca am facut ceea ce puteam eu la vremea aia sa fac.
Stiam cumva ca voi avea in viata si alte sanse, ceea ce s-a si intamplat, insa despre asta si despre ce au insemnat urmatoarele cezariene pentru mine voi vorbi in alta postare.
< Daca vreti sa aflati mai multe despre cezariana va invit sa cititi review-ul facut de Raluca aici cartii "Cezariana" de Michel Odent sau chiar cartea intreaga daca aveti posibilitatea. Sunt si chestii cu care nu-s de acord din ce a scris el sau poate ca nu le inteleg eu deoarece nu am citit toata cartea ci doar ce a scris Raluca.
< Daca vreti sa cititi povestirile altor mamici care au alaptat dupa experienta unei cezariene le gasiti aici toate adunate.
Va urma partea a2a :)
Saptamana trecuta cand am aflat subiectul propus de Roxana pentru luna aceasta am stiut ca voi avea mult de scris si in mintea mea deja prindea contur articolul acesta. Insa cu fiecare zi care trecea se adunau si motivele pentru care sa nu-l scriu, motive pentru care sa nu imi mai rascolesc amintirile.
Cineva spunea odata ca oamenii se uita inapoi in trecutul lor doar pentru a-si plange de mila sau pentru a se lauda; una din astea doua. Insa eu cred ca noi chiar avem nevoie sa ne intoarcem din cand in cand intr-un anumit trecut pentru a ne intelege mai bine, pentru a recunoaste o anumita transformare in noi sau pentru a ne descarca de inca o parte din povara acumulata si acoperita de multe straturi de resentimente, vinovatie sau negare. Si in ceea ce ma priveste a fost o perioada destul de mare din viata mea in care evocarea trecutului si dezlantuirea amintirilor era singura metoda de supravietuire
Pentru mine a vorbi despre alaptarea dupa cezariana (de fapt dupa 3 cezariene) ma duce involuntar cu firul povestii mult mai inainte de nastere, la perioada graviditatii care, spre regretul meu, in contextul vietii mele de atunci, nu i-am stiut insemnatatea. Am fost luata pe sus de o viata care nu mi-am dorit-o si m-am trezit in mijlocul ei fara skillurile necesare ptr ai face fata. Stiti acele expresii "daca ar fi fost altfel.." in care recompunem niste scenarii, sa le spunem, favorabile? De fapt nu facem decat sa strigam din tot sufletelul nostru chinuit ca viata e nedreapta si ca undeva a avut loc o eroare. Sufletelul meu si-a facut cunoscut mult timp strigatul, in felul acesta cautandu-si eliberarea. Si daca acum este impacat cu viata, este pentru ca a strabatut un lung drum al vindecarii. inca il strabate si in tot acest proces se transforma si se innobileaza.
Precum spuneam, cu prima mea sarcina nu am realizat importanta a ceea ce reprezinta graviditatea. Acum, cand privesc in urma si scriu aici, daca nu as simti aceasta durere surda in plex si nodul din gat, as avea impresia ca vorbesc despre o alta persoana, straina mie. O persoana care stia despre nasterea de copii doar ceea ce vedea in filme, si anume ca dureaza cateva minute, timp in care femeia depune putin efort, transpirand, tipand si scremanduse, dupa care isi ia bebelusul in brate linistita si fericita. Da, asa credeam si asta asteptam sa mi se intample si mie. Tocmai de aceea in noaptea in care mi s-a rupt apa acea verde si o infiermiera incerca sa ma convinga sa merg la sala de operatii pentru a mi se face cezariana, m-am panicat si am luat-o la fuga pe coridoare cu un ciorchine de strugure in mana strigand ca eu vreau sa fiu lasata acasa si sa nasc altadata. Eram o copila speriata, careia nimeni nu i-a spus ca avea placenta previa, prezentatie pelviana, ca era importanta odihna si suprevegherea atenta, si mai ales ca nu trebuia sa fiu lasata pana la acea data cu copilul in mine.
Era ora 23, se schimba tura, nici nu mai stiu cum am ajuns intinsa pe o masa, un asistent (cred eu) imi spunea o poveste in timp ce-mi punea o perfuzie in brat iar eu il rugam sa aiba rabdare cu mine, sa imi spuna clar cand trebuie sa imping si cand sa respir pentru ca eu vreau sa nasc usor si repede. Si n-am mai vazut decat lumina aceea de deasupra.
M-am trezit cu dureri ingrozitoare, nu stiam ce se petrece, si credeam ca de fapt atunci ma duce sa nasc deoarece simteam cum ceva in burta mea se misca cu putere. Cand mi s-a spus ca bebele e bine si a fost dus la neonato iar eu trebuie sa ma odihnesc am realizat de fapt ce s-a intamplat. Am izbucnit in plans pe langa faptul ca imi venea sa vomit si sa urlu de durere. Parca eram intr-un vis dureros.
Stateam intinsa in pat cu o greutate rece pe locul operatiei si ma simteam ca si cum as fi fost mintita. Mi se parea ca mi se facuse o nedreptate si vroiam sa vina cineva sa-mi explice ce-au facut cu mine si cu copilul meu. Asistenta a venit si mi-a facut un somnifer iar eu nu vroiam sa adorm. Aveam impresia ca este un complot impotriva mea de nimeni nu imi aduce copilul sa-l vad. Am adormit plangand incercand sa descifrez ce scria pe bratara legata la mana mea.
Dimineata am rugat o asistenta sa-mi spuna mai multe despre bebele meu. In timp ca ma ridica la orizontala mi-a zis ca am o fetita ca a avut nota 7 la nastere si ca o pot vedea doar daca ma duc eu la neonatologie. Vai, ce-am mai plans. Si de durere, si de neputinta si de suparare. De-abia asteptam sa ma pot ridica din pat si sa ma duc la ea. Nu mai stiu ce ora era cand am auzit ca pe coridor se cheama mamele la alaptat. Am strigat sa vina cineva sa ma ajute si cum n-a venit nimeni m-am ridicat singura si am pornit spre usa. A durat foarte mult pana am ajuns pe hol. Eram ametita si ma durea tare burta, mergeam cocosata si ma sprijineam de perete. Nici nu stiam unde era salonul copiilor. Coridoarele erau pustii si era liniste. Nici macar planset de copil nu auzeam. Pai cum sa planga ei, ca doar erau la sanul mamei. M-a gasit o infirmiera si m-a adus inapoi in salon chiar cand eram pe punctul sa ma pun jos. Mi-a spus ca era prea devreme sa ma deplasez iar eu nu mai aveam puterea sa ma impotrivesc.
La urmatoarea strigare m-am dus iar. De data asta eram mai puternica dar si mai disperata sa imi cunosc copilul. Pe coridor ajunsa nestiind unde trebuie sa intru, am luat la rand toate usile pana am ajuns la una care nu era cu nimic diferita de celelalte insa cand am deschis-o am vazut cateva mame cu bebelusii la san. Nu stiu daca va puteti inchipui bucuria mea si nerabdarea mea. Cea care dadea copiii pe un gemulet mi-a spus ca bebelusa mea nu era programata sa fie data la san acum si i se daduse deja lapte praf. dar daca vreau o pot tine in brate putin. Mi-am luat cu emotie copila in brate si mi s-a parut ca tot universul sta in loc si se uita la mine ce fac. Nici nu gaseam un loc unde sa ma asez asa ca am stat cu ea in brate in picioare, pana cand o mama a terminat alaptarea si s-a ridicat de pe scaun. M-am pus incet jos avand grija sa n-o trezesc insa vazand ceilalti bebelusi cum sug de la mamele lor mi s-a facut si mie pofta sa o pun la san. S-a trezit de indata ce a simtit sfarcul pe buze si spre uimirea si incantarea mea a inceput sa suga. Ma simtem asa de importanta ca fiinta aceea mica vroia sanul meu incat am si verbalizat ceea ce gandeam. Asa ca toate mamele acelea m-au felicitat si atunci am vazut ca eu eram cea mai mica dintre ele.
.
Am plecat ultima de acolo. Asistenta care mi-a luat bebelusa mi-a zis ca daca ma cred in stare, sa vin peste 3 ore din nou la alaptat, ceea ce am si facut. Vaai ce mai plangea fata mea cand am ajuns. Mi-a pus-o pe cantar si apoi mi-a dat-o prin geam. Am inceput sa-i vorbesc in timp ce ea cauta sanul cu gurita. S-a atasat singurica fara sa intervin eu cu nimic si si-a luat hrana pe care o dorea asa de mult. Eram asa de fericita si ma intrebam oare ce suge ea atat de acolo ca eu cand strangeam de sfarc in salon nu iesea lapte, ci doar un lichid galbui. Atunci am aflat ca primul lapte care vine este colostrul si este foarte valoros pentru bebelusi. De-abia la a 2-a nastere am aflat ca valoarea lui consta in faptul ca contine elemente care nu se gasesc in alte alimente ci doar in laptele matern. Acest colostru are foarte multe substante nutritive, anticorpi, vitamine si minerale, este usor de digerat pentru bebelusi si ajuta la eliminarea meconiului. Colostrul nu dureaza decat cateva zile de aceea este important ca bebelusul sa profite din plin de aceasta hrana perfecta pentru el prin faptul ca ii este adus mamei la scurt timp dupa ce l-a nascut sau chiar pus direct la pieptul ei asa cum v-am mai aratat si in filmuletul din postarea aceasta.
A 3-a zi de la cezariana sanii mei s-au umflat si erau tari ca doua pietroaie; ma dureau asa de tare ca am si uitat de durerea operatiei. Nu stiam altceva ce sa fac decat sa plang. O asistenta m-a vazut si i s-a facut mila de mine. Mi-a spus ca asta e furia laptelui si m-a invatat sa ma mulg. Era dureros dar strangeam din dinti si ma rugam sa scap mai repede desi eram foarte speriata si imi imaginam tot ce e mai rau. Nu puteam dormi bine nicicum ca sanii imi erau sensibili si indiferent de pozitia in care stateam curgea lapte din mine de udam tot pe mine si pe sub mine. Ma duceam la alaptat impreuna cu celelalte mame si ma bucuram ca bebelusa nu refuza sanul. Ma durea la primele supturi dar dupa aia simteam cum presiunea se diminueaza. Ii dadeam doar dintr-un san pentru ca aveam foarte mult lapte si vroiam sa fiu sigura ca prin suptul ei imi descongestioneaza macar un san. Dupa aia, in salon, o luam iar de la capat cu mulsul si de regula umpleam un borcan de 800 ml cu laptele meu. Bebelusa mea era o mancacioasa si lua in greutate foarte bine. Cand am ajuns acasa cu ea am incercat eu sa ma tin de programul din maternitate cu suptul insa nu am reusit. Copila mea plangea des si orice (altceva) ii faceam nu se oprea din plans numai daca o puneam la san. Ma speriam foarte usor pe-atunci si cum nu era altcineva sa ma invete altceva asta era singura metoda de a o linisti si asa ma linisteam si eu.
Si-am continuat asa aventura noastra in pofida multor piedici de tot felul deoarece n-am avut sprijinul nimaniu ba chiar am avut impotriviri. Mi-am alaptat primul copil la cerere pana la 1 an si vreo doua luni, dupa care datorita anumitor conjuncturi din viata mea am intarcat. Mi-a parut rau. Simteam ca n-am luat decizia corecta, ca multe altele de altfel, insa acum uitandu-ma in urma vad ca am facut ceea ce puteam eu la vremea aia sa fac.
Stiam cumva ca voi avea in viata si alte sanse, ceea ce s-a si intamplat, insa despre asta si despre ce au insemnat urmatoarele cezariene pentru mine voi vorbi in alta postare.
< Daca vreti sa aflati mai multe despre cezariana va invit sa cititi review-ul facut de Raluca aici cartii "Cezariana" de Michel Odent sau chiar cartea intreaga daca aveti posibilitatea. Sunt si chestii cu care nu-s de acord din ce a scris el sau poate ca nu le inteleg eu deoarece nu am citit toata cartea ci doar ce a scris Raluca.
< Daca vreti sa cititi povestirile altor mamici care au alaptat dupa experienta unei cezariene le gasiti aici toate adunate.
Va urma partea a2a :)
duminică, 20 mai 2012
Doctor in dezvoltarea infantila...
“Nu te preocupa dacă nu poţi da copiilor tăi ce e mai bun din toate...
Dă-le tot ce ai tu
mai bun”
Într-o zi, o femeie numită Anne, îşi lua carnetul de şofer. Când au întrebat-o care era profesia ei, ea avu un dubiu. Nu ştia cum să se considere. Funcţionarul insistă:
- Ceea ce v-am întrebat este dacă aveţi un serviciu .
- Sigur că da, am un serviciu, exclamă Anne, sunt mamă.
- Noi nu considerăm ăsta un serviciu. O să consemnez casnică , spuse funcţionarul cu răceală.
O prietenă a ei, Marta, auzi cele întâmplate şi căzu pe gânduri câtva timp. Într-o zi, se află în aceiaşi situaţie. Persoana care o interoga era o funcţionară de profesie, sigură şi eficientă. Formularul părea enorm şi interminabil. Prima întrebare era : “Care este ocupaţia dvs ?”
Marta se gândi puţin şi fără să ştie cum, răspunse :
- Sunt doctor în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane”. Funcţionara făcu o pauză şi Marta trebui să repete cu pauze, emfatic, apăsând cuvintele mai semnificative. După ce a notat totul, tânara vru să verifice.
- Pot să vă intreb, ce înseamnă că faceţi, mai exact ?
Fără pic de nelinişte în glas, cu mult calm, Marta explică:
- Desfăşor un program pe termen lung, înăuntru şi în afara casei. Gândindu-se la familia ei, ea continuă:
- sunt răspunzătoare de o echipă şi am primit deja patru proiecte. Muncesc în regim de dedicare exclusivă. Marea exigenţă este de 14 ore pe zi, uneori chiar până la 24 ore.
Pe măsură ce îşi descria responsabilităţile, Marta observă creşterea tonului de respect în vocea funcţionarei.
Când se întoarse acasă, Marta fu primită de echipa sa: o fetiţă de 13 ani, alta de 7 şi alta de 3. Suind spre dormitoarele casei, ea auzi pe cel mai nou proiect al ei: un bebe de 6 luni, probând o nouă tonalitate a vocii. Fericită, Marta luă pe bebe în braţe şi gândi la gloria maternităţii, cu multitudinea de responsabilităţi şi orele interminabile de dedicaţie. ”Mama unde-mi sunt pantofii? Mama, mă ajuţi să-mi fac o fundă? Mama, bebe nu încetează din plâns. Mama, mă aştepţi la sfârşitul orelor? Mama, vii mâine să mă vezi dansând? Mama, mergi la cumpărături? Mama...”
Stând în pat, Marta se gândi: ”Sunt Doctor în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane, dar bunicile ce or fi?” Si apoi a descoperit un titlu pentru ele: ”Doctorite superioare în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane”.
Străbunicile: "Doctorite executive superioare".
Mătuşile: "Doctorite-asistente".
Şi toate femeile, mamele, soţiile, prietenele şi colegele: "Doctorite în arta de a face viaţa mai bună."
Într-o lume unde se dă atâta importanţă titlurilor, în care se cere mereu cea mai mare specializare în domeniul profesional, transformă-te într-o specialistă în arta de a iubi.
~~~~
Mesaj primit pe e-mail de la draga mea Cristina intr-un frumos pps.
Multumesc Cristina ca imi bucuri sufletelul si ma rasfeti cu mesaje frumoase.
:*
Tuturor femeilor care veniti pe aici printre nori va dedic acest mesaj.
miercuri, 2 mai 2012
Primavara din sufletul meu
Stiu ca v-am ramas datoare cu niste poze de la postarea trecuta cu primavara din farfurie asa ca acum ma revansez incercand cumva sa va impresionez cu primavara din sufletul meu :)
Pentru ca sunt intr-o graba de nedescris si pentru ca o poza vorbeste mai mult decat 10 cuvinte :) va las cu pozele
Pentru ca sunt intr-o graba de nedescris si pentru ca o poza vorbeste mai mult decat 10 cuvinte :) va las cu pozele
sâmbătă, 31 martie 2012
Four years ago...
... I was laid down on a table...
(... surgery table... )
... looking for my husband's eyes
... praying God to see my son healthy and unharmed...
As fi vrut sa fi fost scrisa altfel povestea nasterii fiului meu. dar oricum imi imaginez acum ca ar fi fost nu ma ajuta la nimic. Poate doar la hotararea de a promova mai mult nasterea naturala la fel ca cea de aici, aici sau aici. Si la speranta ca fiica mea, nora mea vor avea parte de nasteri asa cum isi doresc. adica frumoase. Eu toate nasterile le-am avut cu cezariana.
Cand privesc acum frumusetea asta de baiat si ma topesc de dragul lui, nici nu mai conteaza asa de mult cum a fost venirea lui pe lume avand in vedere rezultatul final. Oricate evenimente am avut de infruntat impreuna in acesti 4 ani, si oricate experiente ne-au transformat existenta, nu au facut decat ca aceasta dragoste sa se amplifice. E greu sa folosesc cuvinte ca sa creasca sau sa se adanceasca, pentru ca dragostea mea pentru el nu poate fi masurata, nu a pornit de la o dimensiune si a ajuns la alta. Singura explicatie ptr folosirea cuvantului amplificare este faptul ca odata cu copilul meu, eu mi-am iesit din matca. mi-am amplificat trairile, mi-am amplificat existenta, m-am expandat as putea spune, si mi-am spart barierele.
Cu ce nu ma mai impac eu acum, e trecerea timpului. sau mai bine zis petrecerea lui in alt fel decat as vrea eu. Anul trecut i-am scris o scrisoare frumoasa care de fiecare data cand o citesc, lacrimez. In fiecare an am facut un mic videoclip cu poze de-ale lui reprezentative.
Anul acesta nici tort n-am mai apucat sa fac. nici filmulet. ce sa mai zic de scrisoare. ce sa mai zic de petrecere :(
Asemenea fetitelor din filmul Maria Mirabela ma vad si eu incercand din rasputeri sa-l adorm pe Mos Timp, doar ca mie nu-mi prea reuseste.
Sper din toata inima sa compensez in alte aspecte aceasta lipsa de timp ce ma marcheaza si sa fac ca timpul petrecut impreuna sa fie excelent de fiecare data.
Ii multumesc lui Dumnezeu ca a trimis in viata mea acest dar, acest copil minunat si Il rog sa ma ajute sa fiu acel parinte de care are nevoie el.
Va las cu o vorba de-a lui Octavian Paler care spunea asa: "Am învăţat că nu contează CE AI în viaţă, ci PE CINE AI"
Si cu un videoclip drag mie si baietelului meu (ma pune sa il cant tradus in romaneste) si pe care il dedicam tuturor mamicilor de baietei.
V-am tzucat :-*
(... surgery table... )
... looking for my husband's eyes
... praying God to see my son healthy and unharmed...
As fi vrut sa fi fost scrisa altfel povestea nasterii fiului meu. dar oricum imi imaginez acum ca ar fi fost nu ma ajuta la nimic. Poate doar la hotararea de a promova mai mult nasterea naturala la fel ca cea de aici, aici sau aici. Si la speranta ca fiica mea, nora mea vor avea parte de nasteri asa cum isi doresc. adica frumoase. Eu toate nasterile le-am avut cu cezariana.
Cand privesc acum frumusetea asta de baiat si ma topesc de dragul lui, nici nu mai conteaza asa de mult cum a fost venirea lui pe lume avand in vedere rezultatul final. Oricate evenimente am avut de infruntat impreuna in acesti 4 ani, si oricate experiente ne-au transformat existenta, nu au facut decat ca aceasta dragoste sa se amplifice. E greu sa folosesc cuvinte ca sa creasca sau sa se adanceasca, pentru ca dragostea mea pentru el nu poate fi masurata, nu a pornit de la o dimensiune si a ajuns la alta. Singura explicatie ptr folosirea cuvantului amplificare este faptul ca odata cu copilul meu, eu mi-am iesit din matca. mi-am amplificat trairile, mi-am amplificat existenta, m-am expandat as putea spune, si mi-am spart barierele.
Cu ce nu ma mai impac eu acum, e trecerea timpului. sau mai bine zis petrecerea lui in alt fel decat as vrea eu. Anul trecut i-am scris o scrisoare frumoasa care de fiecare data cand o citesc, lacrimez. In fiecare an am facut un mic videoclip cu poze de-ale lui reprezentative.
Anul acesta nici tort n-am mai apucat sa fac. nici filmulet. ce sa mai zic de scrisoare. ce sa mai zic de petrecere :(
Asemenea fetitelor din filmul Maria Mirabela ma vad si eu incercand din rasputeri sa-l adorm pe Mos Timp, doar ca mie nu-mi prea reuseste.
Sper din toata inima sa compensez in alte aspecte aceasta lipsa de timp ce ma marcheaza si sa fac ca timpul petrecut impreuna sa fie excelent de fiecare data.
Ii multumesc lui Dumnezeu ca a trimis in viata mea acest dar, acest copil minunat si Il rog sa ma ajute sa fiu acel parinte de care are nevoie el.
Va las cu o vorba de-a lui Octavian Paler care spunea asa: "Am învăţat că nu contează CE AI în viaţă, ci PE CINE AI"
Si cu un videoclip drag mie si baietelului meu (ma pune sa il cant tradus in romaneste) si pe care il dedicam tuturor mamicilor de baietei.
V-am tzucat :-*
duminică, 26 februarie 2012
By By Holiday
Tot spuneam eu in cateva postari ca ma simt asa de bine ca si cum as fi intr-o vacanta nesfarsita. Chiar daca am mai mers la facultate, am avut examene, practica de specialitate, cu mici exceptii simteam ca timpul imi apartinea. Provocarile, greutatile, oboseala sau alte evenimente neasteptate erau cumva gestionate usor, cu incredere si cu pasiune, majoritatea avand legatura cu familia mea sau cu cei dragi mie.
Acum lucrurile s-au schimbat. De vreo 2 saptamani a mai aparut un consumator de energie in peisaj si acesta se numeste serviciul :)
Daaa, am facut ceea ce ii este greu oricarei mame sa faca: sa se intoarca la lucru cat copiii sunt inca mici.
Nu vreau sa spun prin asta ca mamicile n-au de lucru cat sunt in concediu de cresterea copiilor; oricum o mama care sta acasa nu sta ci are o responsabilitate foarte mare: aceea de a pregati un om (sau 2 sau 3) pentru viata, de a avea grija si de gospodarie (cu tot ce presupune asta), de a intretine o anumita atmosfera in casa si intre membrii familiei, mai pe scurt: de a fi magician
Eu simteam ca asa de bine mi se potriveste rolul acesta si asa de implicat il traiam, incat in momentele cand ma gandeam ca va veni o vreme cand voi reincepe serviciul, ma simteam ca si cum as fi cumva pedepsita. Asa ca alungam gandul spunandu-mi ca pana atunci mai este timp si n-are rost sa ma ingrijorez dinainte. In schimb in discutiile cu sotul meu ne gandeam serios la posibilitatea lucrului de acasa. insa desi sunt buna la multe lucruri nu gaseam un domeniu in care as putea excela in asa fel incat contributia mea financiara sa insemne ceva.
Si din nou ma consolam cu ideea ca oricum mai e timp.
Pana intr-o seara. Cand am primit un telefon cu o propunere de lucru cu raspuns pana a2a zi. Nu va descriu cate mi-au trecut prin cap, cate scenarii, socoteli si temeri, mai ales ca ai mei copii erau raciti. Era o chestie asa ciudata mai ales ca ei in iarna asta n-au mai fost raciti chiar daca au fost frigurile acelea extreme si baiatul meu a fost in fiecare zi la gradinita. Partea buna a fost ca din primul telefon dat, am gasit o prietena dispusa sa ma ajute si sa stea cu copiii mei a 2a zi cat eu merg in proba.
Asa ca a2a zi i-am lasat instructiunile, ceaiurile si siropurile, copiii dormind, si am plecat la noul serviciu. N-am sa va spun cum au trecut cele cateva ore, va spun doar ca la ora 1 si ceva cand am plecat catre casa aveam niste sani mari, umflati si tensionati, aproape ca in prima luna dupa nastere.
Ajunsa acasa, amandoi copiii au sarit efectiv pe mine si pe sanii mei. Printre rasete, lacrimi si muci, o multime de ganduri si de contradictii zburau prin mintea mea cea creata.
Toata ziua am stat cu ei efectiv lipiti de mine. Seara (am renuntat la cinemateca), cand m-am refugiat in vana sa meditez, m-am gandit si m-am razgandit de vreo cateva ori in privinta viitorului meu. Am plans si am plans incercand sa gasesc raspunsuri, incercand sa gasesc alte solutii incercand sa ma calmez, incercand sa gasesc formula ideeala pentru situatia mea. Am cerut in rugaciune un raspuns. Am pus conditii. Am plans iar. Cand m-am bagat langa copii in pat, vroiam sa gasesc acel buton pe care sa apas si sa opresc timpul in loc. Sunt sigura ca fiecare din voi ati avut momente in care ratiunea s-a luat la intrecere cu feeling-ul. Parca fiecare rationalizare chema un val de emotii; si incercand sa nu mai gandesc, fiecare emotie chema alte valuri de cugetari.
Copiii mi-au simtit cumva starea. A fost prima data dupa muuult timp cand s-a trezit si fiul meu peste noapte sa suga.
A 2a zi am luat-o iar de la capat. De data asta am plecat la 7 si am ajuns acasa la 5. Dupa 10 ore departe de copiii mei, cand ne-am reintalnit a fost sarbatoare. In timp ce-mi alaptam copiii, prietena mea mi-a povestit tot ce-au facut ei peste zi iar eu eram ca la aflarea celor mai importante stiri.
Niciodata n-am fost mai obosita ca in acele prime 4 zile de munca. Incercam sa dorm cand ajungeam acasa dar nu prea reuseam. De mancat nici nu imi mai trebuia cu toate ca prietena mea ne facea mancare zilnic; eu voiam doar sa ma odihnesc. Seara, in vana, imi aveam timpul de plans si rugaciune. Clateam scutecele, pregateam hainele ptr ziua urmatoare, ma puneam sa adorm copiii si acolo ramaneam. Pana cand suna ceasul a2a zi.
Acum cand scriu imi dau seama ca au trecut deja 2 saptamani de cand lucrez. Saptamana asta care a trecut nici macar nu stiu cum de a trecut timpul. stiu doar ca am fost foaaarte obosita. obosita si fericita.
Da. sunt si fericita. Pentru ca in saptamana care a trecut am reusit sa-mi iau si copila cu mine la serviciu. Copiii mei s-au insanatosit (fara medicamente), asa ca dimineata plecam toti de acasa la 7. Ne suim in tramvai, sotul se da jos la gradinita sa-l lasa pe baietel, iar eu cu fiica mea mergem mai departe la munca - la alta gradinita :-)
Nu e usor dar macar am copila cu mine, nu mai sunt nevoita s-o las acasa cu altcineva. Cand plec de la lucru cu fiica-mea legata de mine, trec si il iau si pe fiul meu de la gradinita lui si asa ajung acasa cu amandoi copiii.
Incercam sa ne petrecem timpul cat mai frumos si cat mai impreuna :))
Daca n-ar fi sotul meu sa ma ajute sa ma sustina sa ma alinte si sa ma aprecieze, n-as rezista asa. De obosita sunt obosita in cursul saptamanii. de-abia asteptam sa vina weekendul sa ne relaxam si sa ne facem de cap in stilul nostru.
In continuare speram sa apara o oportunitate sa lucrez de acasa. dar deocamdata merg pe drumul asta. Speram ca facem bine asa si nu provocam suferinta inutila nimanui.
In continuare ne redescoperim. pe sine, unul pe celalalt, puterile, viata.
Azi cred ca este ultima zi in care mai avem ocazia sa ne distram asa ca in filmuletul acesta. De aceea vrem sa profitam la maxim de ceea ce avem.
Va las cu ganduri bune si va urez o saptamana binecuvantata alaturi de cei dragi
Acum lucrurile s-au schimbat. De vreo 2 saptamani a mai aparut un consumator de energie in peisaj si acesta se numeste serviciul :)
Daaa, am facut ceea ce ii este greu oricarei mame sa faca: sa se intoarca la lucru cat copiii sunt inca mici.
Nu vreau sa spun prin asta ca mamicile n-au de lucru cat sunt in concediu de cresterea copiilor; oricum o mama care sta acasa nu sta ci are o responsabilitate foarte mare: aceea de a pregati un om (sau 2 sau 3) pentru viata, de a avea grija si de gospodarie (cu tot ce presupune asta), de a intretine o anumita atmosfera in casa si intre membrii familiei, mai pe scurt: de a fi magician
Eu simteam ca asa de bine mi se potriveste rolul acesta si asa de implicat il traiam, incat in momentele cand ma gandeam ca va veni o vreme cand voi reincepe serviciul, ma simteam ca si cum as fi cumva pedepsita. Asa ca alungam gandul spunandu-mi ca pana atunci mai este timp si n-are rost sa ma ingrijorez dinainte. In schimb in discutiile cu sotul meu ne gandeam serios la posibilitatea lucrului de acasa. insa desi sunt buna la multe lucruri nu gaseam un domeniu in care as putea excela in asa fel incat contributia mea financiara sa insemne ceva.
Si din nou ma consolam cu ideea ca oricum mai e timp.
Pana intr-o seara. Cand am primit un telefon cu o propunere de lucru cu raspuns pana a2a zi. Nu va descriu cate mi-au trecut prin cap, cate scenarii, socoteli si temeri, mai ales ca ai mei copii erau raciti. Era o chestie asa ciudata mai ales ca ei in iarna asta n-au mai fost raciti chiar daca au fost frigurile acelea extreme si baiatul meu a fost in fiecare zi la gradinita. Partea buna a fost ca din primul telefon dat, am gasit o prietena dispusa sa ma ajute si sa stea cu copiii mei a 2a zi cat eu merg in proba.
Asa ca a2a zi i-am lasat instructiunile, ceaiurile si siropurile, copiii dormind, si am plecat la noul serviciu. N-am sa va spun cum au trecut cele cateva ore, va spun doar ca la ora 1 si ceva cand am plecat catre casa aveam niste sani mari, umflati si tensionati, aproape ca in prima luna dupa nastere.
Ajunsa acasa, amandoi copiii au sarit efectiv pe mine si pe sanii mei. Printre rasete, lacrimi si muci, o multime de ganduri si de contradictii zburau prin mintea mea cea creata.
Toata ziua am stat cu ei efectiv lipiti de mine. Seara (am renuntat la cinemateca), cand m-am refugiat in vana sa meditez, m-am gandit si m-am razgandit de vreo cateva ori in privinta viitorului meu. Am plans si am plans incercand sa gasesc raspunsuri, incercand sa gasesc alte solutii incercand sa ma calmez, incercand sa gasesc formula ideeala pentru situatia mea. Am cerut in rugaciune un raspuns. Am pus conditii. Am plans iar. Cand m-am bagat langa copii in pat, vroiam sa gasesc acel buton pe care sa apas si sa opresc timpul in loc. Sunt sigura ca fiecare din voi ati avut momente in care ratiunea s-a luat la intrecere cu feeling-ul. Parca fiecare rationalizare chema un val de emotii; si incercand sa nu mai gandesc, fiecare emotie chema alte valuri de cugetari.
Copiii mi-au simtit cumva starea. A fost prima data dupa muuult timp cand s-a trezit si fiul meu peste noapte sa suga.
A 2a zi am luat-o iar de la capat. De data asta am plecat la 7 si am ajuns acasa la 5. Dupa 10 ore departe de copiii mei, cand ne-am reintalnit a fost sarbatoare. In timp ce-mi alaptam copiii, prietena mea mi-a povestit tot ce-au facut ei peste zi iar eu eram ca la aflarea celor mai importante stiri.
Niciodata n-am fost mai obosita ca in acele prime 4 zile de munca. Incercam sa dorm cand ajungeam acasa dar nu prea reuseam. De mancat nici nu imi mai trebuia cu toate ca prietena mea ne facea mancare zilnic; eu voiam doar sa ma odihnesc. Seara, in vana, imi aveam timpul de plans si rugaciune. Clateam scutecele, pregateam hainele ptr ziua urmatoare, ma puneam sa adorm copiii si acolo ramaneam. Pana cand suna ceasul a2a zi.
Acum cand scriu imi dau seama ca au trecut deja 2 saptamani de cand lucrez. Saptamana asta care a trecut nici macar nu stiu cum de a trecut timpul. stiu doar ca am fost foaaarte obosita. obosita si fericita.
Da. sunt si fericita. Pentru ca in saptamana care a trecut am reusit sa-mi iau si copila cu mine la serviciu. Copiii mei s-au insanatosit (fara medicamente), asa ca dimineata plecam toti de acasa la 7. Ne suim in tramvai, sotul se da jos la gradinita sa-l lasa pe baietel, iar eu cu fiica mea mergem mai departe la munca - la alta gradinita :-)
Nu e usor dar macar am copila cu mine, nu mai sunt nevoita s-o las acasa cu altcineva. Cand plec de la lucru cu fiica-mea legata de mine, trec si il iau si pe fiul meu de la gradinita lui si asa ajung acasa cu amandoi copiii.
Incercam sa ne petrecem timpul cat mai frumos si cat mai impreuna :))
Daca n-ar fi sotul meu sa ma ajute sa ma sustina sa ma alinte si sa ma aprecieze, n-as rezista asa. De obosita sunt obosita in cursul saptamanii. de-abia asteptam sa vina weekendul sa ne relaxam si sa ne facem de cap in stilul nostru.
In continuare speram sa apara o oportunitate sa lucrez de acasa. dar deocamdata merg pe drumul asta. Speram ca facem bine asa si nu provocam suferinta inutila nimanui.
In continuare ne redescoperim. pe sine, unul pe celalalt, puterile, viata.
Azi cred ca este ultima zi in care mai avem ocazia sa ne distram asa ca in filmuletul acesta. De aceea vrem sa profitam la maxim de ceea ce avem.
Va las cu ganduri bune si va urez o saptamana binecuvantata alaturi de cei dragi
duminică, 22 ianuarie 2012
Credinta
Acesta este 'Credinţa'
Este un câine născut în Ajunul Crăciunului anului 2002. S-a născut cu 3 picioare - 2 sănătoase cele de la spate şi unul din faţă anormal, care a trebuit amputat. Desigur nu putea să meargă când a fost fătat. Oricum mama lui l-a părăsit.
Primul său stăpân nu a crezut că poate supravieţui şi de aceea s-a gândit că ar fi mai bine să-l “adoarmă”.
Insă noul stăpân, Jude Stringfellow, la întâlnit si a dorit să aibă grijă de el. Ea a fost hotărâtă să antreneze acest câine şi să-l înveţe să meargă singur.
De aceea l-a botezat CREDINŢA
Pentru început ea a pus câinele “Credinţa” pe o placa de surfing pentru a-l obişnui cu mişcarea.
Mai târziu ea a folosit unt de cocos pe o lingură scobită, ca momeală şi recompensă pentru ca el să stea vertical (pe picioarele din spate) şi să ţopăie în jurul ei.În acelaşi timp, alt câine din casă îl ajuta şi-l încuraja de asemenea să meargă. În mod uimitor, după numai 6 luni, ca o minune, Credinţă a învăţat să stea în echilibru pe picioarele din spate şi prin sărituri să meargă.
După un alt antrenament în zăpadă, el a învăţat să meargă –păşind ca o fiinţă umană.
Lui Credinţă îi place acum să se plimbe. Oriunde se duce, atrage toţi oamenii în jurul său. Acum a devenit faimos pe scena internaţională. A apărut în ştiri de presă şi în programe TV. A fost tipărită şi o carte despre el, numită “ Cu puţină Credinţă” şi se consideră că o să apară în unul din filmele Harry Potter.
Actualul stăpân, Jude Stringfellow, care l-a învăţat să meargă, pregăteşte o călătorie în jurul lumii pentru a predica - faptul că cineva, în ciuda unui corp imperfect, poate avea un suflet perfect.
Totdeauna în viata exista lucruri nedorite. Probabil cineva se va simti mai bine daca altcineva îti schimba punctul de vedere, spre alta directie.
Sper ca acest mesaj va aduce fiecaruia un nou mod de a gândi despre ceilalti si ca fiecare poate aprecia si poate multumi pentru fiecare zi minunata care urmeaza.
Credinta este o demonstratie continua a Puterii Vietii !
*****
Am primit acest mesaj pe mail. Mi-a placut foarte mult si m-am gandit sa-l impartasesc cu voi. Una din persoanele care mi l-a trimis l-a primit tocmai cand trecea printr-o perioada grea. isi dorea mult o operatie estetica pe care oricum nu avea bani sa o faca dar nici nu avea nevoie de asa ceva. ajunsese sa nu se mai iubeasca si sa creada ca doar acea operatie ii putea da valoare.
Eu am primit mesajul cand eram foarte dezamagita de un sir de evenimente din viata mea. De multe ori cautarea perfectiunii ne face sa nu ne mai apreciem. Despre acceptare si ce-am putea schimba am mai scris mai demult aici.
Va doresc tuturor o saptamana frumoasa in care sa va bucurati de viata, de voi, si de cei din jur
Este un câine născut în Ajunul Crăciunului anului 2002. S-a născut cu 3 picioare - 2 sănătoase cele de la spate şi unul din faţă anormal, care a trebuit amputat. Desigur nu putea să meargă când a fost fătat. Oricum mama lui l-a părăsit.
Insă noul stăpân, Jude Stringfellow, la întâlnit si a dorit să aibă grijă de el. Ea a fost hotărâtă să antreneze acest câine şi să-l înveţe să meargă singur.
De aceea l-a botezat CREDINŢA
Mai târziu ea a folosit unt de cocos pe o lingură scobită, ca momeală şi recompensă pentru ca el să stea vertical (pe picioarele din spate) şi să ţopăie în jurul ei.În acelaşi timp, alt câine din casă îl ajuta şi-l încuraja de asemenea să meargă. În mod uimitor, după numai 6 luni, ca o minune, Credinţă a învăţat să stea în echilibru pe picioarele din spate şi prin sărituri să meargă.
După un alt antrenament în zăpadă, el a învăţat să meargă –păşind ca o fiinţă umană.
Actualul stăpân, Jude Stringfellow, care l-a învăţat să meargă, pregăteşte o călătorie în jurul lumii pentru a predica - faptul că cineva, în ciuda unui corp imperfect, poate avea un suflet perfect.
Sper ca acest mesaj va aduce fiecaruia un nou mod de a gândi despre ceilalti si ca fiecare poate aprecia si poate multumi pentru fiecare zi minunata care urmeaza.
Credinta este o demonstratie continua a Puterii Vietii !
*****
Am primit acest mesaj pe mail. Mi-a placut foarte mult si m-am gandit sa-l impartasesc cu voi. Una din persoanele care mi l-a trimis l-a primit tocmai cand trecea printr-o perioada grea. isi dorea mult o operatie estetica pe care oricum nu avea bani sa o faca dar nici nu avea nevoie de asa ceva. ajunsese sa nu se mai iubeasca si sa creada ca doar acea operatie ii putea da valoare.
Eu am primit mesajul cand eram foarte dezamagita de un sir de evenimente din viata mea. De multe ori cautarea perfectiunii ne face sa nu ne mai apreciem. Despre acceptare si ce-am putea schimba am mai scris mai demult aici.
Va doresc tuturor o saptamana frumoasa in care sa va bucurati de viata, de voi, si de cei din jur
miercuri, 28 decembrie 2011
De-ale mele
M-am tot gandit daca are rost sa va spun cum am petrecut noi aceste sarbatori si am ajuns la concluzia ca nu. Apoi m-am tot razgandit de vreo cateva ori si uite asa am ajuns aici la calculator incercand sa leg doua vorbe.
In primul rand sunt foarte bucuroasa pentru ca sotul meu a avut concediu (si mai are inca pana in ianuarie) asa ca am sarbatorit (si mai sarbatorim inca) nasterea Domnului Isus Cristos, in pace, fara graba, fara aglomerare, impreuna toti acasa cu musafiri anuntati :) sau neanuntati.
Motivul cel mai important pentru noi este Isus Cristos. El este personajul principal din toata sarbatoarea asta. El ne-a adus pacea care ne umple inimile atunci cand totul in jur pare ca se prabuseste, el ne-a adus bucuria, speranta, mantuirea, viata.
Ne-am bucurat si ca la serbarea de la gradinita educatoarele au organizat totul foarte frumos si i-au invatat pe copii sa puna in scena insemnatatea Craciunului pe langa cantecele pentru Mos Craciun.
Da. ne-am mai bucurat si ca fiul nostru a intalnit 3 mosi craciuni si a primit cadouri de la toti 3, observand el ca ceva nu e in regula cu ei, prea erau ei diferiti asa ca au urmat felurite intrebari :)
Si ne-am bucurat si de bradul (re)impodobit in fiecare zi prin grija copiilor mei :) Eu cand am fost copil n-am avut brad asa ca ma bucur alaturi de ei si ii las sa-l impodobeasca/despodobeasca cum vor ei.
Si ne-am bucurat si de cadouri. Eu mi-am primit portia de cadouri inainte de Craciun prin intermediul celor care m-au votat/ales drept castigatoare la concursurile lor asa ca nu m-am mai asteptat la nimic acum. deci chiar nu mai aveam nevoie de cadouri. Dar fratele meu m-a cadorisit cu dulceata de trandafiri originala ;) mmmmm asa ca m-a atins la (o) coarda sesibila.
Ar fi fost fain daca am fi avut si zapada dar eu inca mai sper sa ninga si sa mergem cu sania, sa facem oameni de zapada. Daca nu, o sa ajungem doar la patinoar. Dar eu tot mai sper :)
Acum urmeaza sa ma laud un pic cu cadourile mele si sa multumesc prin asta celor ce mi le-au trimis:
Pe blogul Alexandrei am castigat aceasta bratara,
si pentru ca imi plac tare mult cerceii facuti de ea, Alexandra a facut specially for me unii foarte draguti in culorile alese de mine :)
De la Diana am primit un sling frumos datorita voturilor acumulate pe blogul Roxanei.
Tot pe blogul Roxanei am castigat o bluza ptr alaptare de la Iulia
De la Simona (Sfaturile bunicii) am primit urmatorul set: argila rosie, ulei de ricin, ulei de migdale, apa de imortelle tot in urma castigarii unui concurs
De la draga de Ioana am primit chiar in saptamana dinaintea Craciunului inca 5 scutece ptr fetita mea.
Tot in saptamana aceea am castigat pe blogul Laurei un voucher de 50 lei pe Iasi Comanda si am ales aceasta jucarie despre care voi povesti mai pe larg intr-o postare separata
Carti, carti carti. De data asta m-am pregatit din timp cu cadourile pentru copii si am comandat pe Librarie.net un teanc de carti pentru copii care le vanam mai demult, de la Editura Aramis alt teanc de carti, si inca de la doua librarii cateva carti care nu mi-au ajuns inca :)
Am inceput deja sa citim din ele si ne plac foarte mult. O singura carte dintre toate astea este pentru mine restu doar pentru copii :)
In loc de final va las cu doua desene animate care impreuna cu copiii le-am tot urmarit in zilele acestea
Tom and Jerry: A Nutcracker Tale (Dublat Romana)
In primul rand sunt foarte bucuroasa pentru ca sotul meu a avut concediu (si mai are inca pana in ianuarie) asa ca am sarbatorit (si mai sarbatorim inca) nasterea Domnului Isus Cristos, in pace, fara graba, fara aglomerare, impreuna toti acasa cu musafiri anuntati :) sau neanuntati.
Motivul cel mai important pentru noi este Isus Cristos. El este personajul principal din toata sarbatoarea asta. El ne-a adus pacea care ne umple inimile atunci cand totul in jur pare ca se prabuseste, el ne-a adus bucuria, speranta, mantuirea, viata.
Ne-am bucurat si ca la serbarea de la gradinita educatoarele au organizat totul foarte frumos si i-au invatat pe copii sa puna in scena insemnatatea Craciunului pe langa cantecele pentru Mos Craciun.
Da. ne-am mai bucurat si ca fiul nostru a intalnit 3 mosi craciuni si a primit cadouri de la toti 3, observand el ca ceva nu e in regula cu ei, prea erau ei diferiti asa ca au urmat felurite intrebari :)
Si ne-am bucurat si de bradul (re)impodobit in fiecare zi prin grija copiilor mei :) Eu cand am fost copil n-am avut brad asa ca ma bucur alaturi de ei si ii las sa-l impodobeasca/despodobeasca cum vor ei.
Si ne-am bucurat si de cadouri. Eu mi-am primit portia de cadouri inainte de Craciun prin intermediul celor care m-au votat/ales drept castigatoare la concursurile lor asa ca nu m-am mai asteptat la nimic acum. deci chiar nu mai aveam nevoie de cadouri. Dar fratele meu m-a cadorisit cu dulceata de trandafiri originala ;) mmmmm asa ca m-a atins la (o) coarda sesibila.
Ar fi fost fain daca am fi avut si zapada dar eu inca mai sper sa ninga si sa mergem cu sania, sa facem oameni de zapada. Daca nu, o sa ajungem doar la patinoar. Dar eu tot mai sper :)
Acum urmeaza sa ma laud un pic cu cadourile mele si sa multumesc prin asta celor ce mi le-au trimis:
Pe blogul Alexandrei am castigat aceasta bratara,
De la Diana am primit un sling frumos datorita voturilor acumulate pe blogul Roxanei.
Tot pe blogul Roxanei am castigat o bluza ptr alaptare de la Iulia
De la Simona (Sfaturile bunicii) am primit urmatorul set: argila rosie, ulei de ricin, ulei de migdale, apa de imortelle tot in urma castigarii unui concurs
Tot in saptamana aceea am castigat pe blogul Laurei un voucher de 50 lei pe Iasi Comanda si am ales aceasta jucarie despre care voi povesti mai pe larg intr-o postare separata
In loc de final va las cu doua desene animate care impreuna cu copiii le-am tot urmarit in zilele acestea
Tom and Jerry: A Nutcracker Tale (Dublat Romana)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
LinkWithin
