Frumusetea vazuta prin ochii de copil

Intamplarea de mai jos a avut loc intr-una din zilele frumoase din viata mea, intr-un oarecare timp. Spun oarecare timp, deoarece in ultima vreme notiunile de putin timp si mult timp si-au cam incurcat valorile, si nu mai stiu prea bine diferenta dintre ele.
Veneam intr-o zi calduroasa de la o plimbare lunga pe malul Begai. Cei doi copii ai mei zburdau in jurul meu veseli, eu aveam flori in par, la urechi si in poseta, o tricicleta si o plasa de banane. Din cand in cand unul din copii ramanea in urma gasind pe jos tot felul de pietricele iar celalalt mergea si incercuia cu creta comoara gasita.
Fiind in apropierea liniei de tramvai, mi-am zis ca ar fi mai bine daca ne-am opri in statie sa asteptam tramvaiul pentru a ajunge mai repede acasa. Asa ca am directionat echipa catre statia de tramvai, bucuria lor fiind si mai mare deoarece pe zona verde se aflau mai multe comori de gasit :)
Veneau pe rand la mine sa imi aduca floricele si sa ma pupe in timp ce eu vedeam cum se apropie tramvaiul de statie. mi-e asa de impregnata in minte imaginea asta de parca s-ar fi repetat multe zile la rand...
Fiul meu fusese ultimul care venise cu cateva floricele, incantat de comorile lui in timp ce din tramvai coborau deja oamenii. M-am agatat de plasa cu banane si de tricicleta, luand-o cu o mana pe zana mea mica. In acelasi timp i-am zis fiului meu sa urce iar eu intr-un moment in care credeam ca nu ma vede nimeni am aruncat jos acele ultime floricele primite. Erau cu codite scurte si cam ingramadite asa ca am zis ca ele nu mai conteaza, avand vedere ca deja imi dadusera atatea flori.
Da' de unde. fiul meu a vazut gestul meu si i s-a schmbat mimica.
"Mami, da' de ce le arunci? Sunt asa frumoase. le-am cules pentru tine."
In timp ce el se apleca sa le culeaga de pe jos, am simtit un icnet in inima mea. Nu am vazut repros in privirea lui sau in vocea lui, ci doar parere de rau. si neintelegere de ce fac eu asta...
Am pus tricicleta si plasa cu banane jos si am inceput sa culeg de pe asfalt floricelele aruncate. Imi venea sa plang. voiam sa dau timpul inapoi si sa nu fi facut acel gest.

Copiii adunau cu grija floricelele punandu-le in palma mea. "uite mami ce frumoase sunt"
Eram coplesita. le puneau in palma mea si imi dadeau pupe. Cu o voce sugrumata raspundeam si eu "da. sunt foarte frumoase."
Tramvaiul nu a plecat ci a stat acolo pana ne-am urcat noi. Cand m-am asezat pe scaun, simteam nevoia sa tip. Mi-am strans copiii in brate multumindu-le pentru cadourile frumoase ce mi le ofera.
Inocenta si sinceritatea lor ma fac sa privesc mai mult in mine. sa vad cum percep eu lumea si cum ma raportez la ea. Niste flori. niste flori simple, care nici macar nu stiu cum se numesc, m-au facut sa plang si sa fiu recunoscatoare pentru copiii mei, pentru lectiile pe care le invat alaturi de ei.
Mi-am privit baietelul in ochi si i-am spus: "iarta-ma, iubitule. iarta-ma ca ti-am aruncat floricelele." m-a mangaiat si mi-a spus "stiu ca iti pare rau. mami, floricelele se vor ofili si ai sa le arunci atunci. pana atunci, le ti la tine" :)
Desi aveam flori si in par si la urechi si in poseta, astea din palma imi erau cele mai dragi flori.
A fost o lectie foarte importanta pentru mine, despre frumusetea vazuta prin ochii copilului meu. acea frumusete care la mine, adultul, s-a lasat atat de mult pacalita de standardele promovate in jurul meu.
A fost o lectie folositoare deoarece intr-o anume zi am mai primit cateva floricele, tot cu codite scurte, insa de data asta m-am bucurat de ele, si le-am pastrat pana s-au ofilit