luni, 8 octombrie 2012

Rolul tatalui in alaptare

Am tot stat si m-am gandit daca sa scriu despre acest subiect sensibil care putini il inteleg, agreeaza, impartasesc, insa care starneste in mine amintiri emotionante.
Dar pentru ca am un sot care-l iubesc si care mi-a fost alaturi in toate problemele mele pe parcursul cresterii copiiilor nostri, am ales sa scriu.

Desi am mai nascut un copil in urma cu 10 ani, deci stiam cam ce presupune alaptarea si alte activitati specifice bebelusului (din experienta si nu din teorie) cel de-al 2-lea copil al meu a reusit sa ma faca sa ma simt incepatoare din nou.
Venisem de 5 zile acasa din maternitate, cand, in nerabdarea mea de a veni un cadru medical sa viziteze copilul, asa cum stiam eu ca se face ma apuc si sun la un medic recomandat de alta mamica, care facea vizite/controale/vaccinuri acasa contra cost. Printre intrebarile care mi le-a pus a fost si daca alaptez si daca copilul se satura; regurgiteaza. I-am raspuns afirmativ dupa care m-a intrebat daca il cantaresc regulat. Nu. Nu il cantaream, nici macar n-aveam cantar. Mi-a spus ca pana vine ea, peste doua zile, sa fac rost de cantar si sa cantaresc copilul dupa fiecare masa.

Am facut rost si de cantar, iar de atunci a fost inceputul cosmarului. In cele 2 zile pana la venirea ei il cantaream dupa fiecare masa, notand intr-un caiet. Era stresant si pentru bebe care plangea pana il cantaream, iar dupa ce sugea iar il cantaream sa vedem cat a mancat si de multe ori ii stricam somnul; si pentru noi, deoarece uitam sa il cantarim uneori inainte, alteori dupa.
Aceasta a dus la nervi, nesiguranta, frustrare, oboseala in plus, si probleme la supt. Cand a venit medicul m-a gasit speriata si convinsa ca ceva nu e in regula cu mine. Asta a fost si constatarea lui; ca in neregula era laptele din sanii mei, care nu satura bebele, ii provoca colici si scaune moi. M-a apucat plansul de fata cu ea si ea m-a calmat spunandu-mi ca exista un lapte praf numai bun pentru copilul meu, asa ca sa-i dau sa suga la program de 3 ore si in completare laptele praf. Am crezut-o si m-am lasat pe mana ei, resemnandu-ma, si adaugand alte framantari la cele care le aveam deja.
Nici nu banuiam ce avea sa urmeze.

Deja a a zi ma dureau sanii de la efectul “programului de alaptare”, baietelul meu plangea de mi se rupea inima iar eu ii dadeam ceai, cantaritul devenise un cosmar-mai ales noaptea. Desi mi se spusese ca daca alaptez la program ma voi odihni mai bine noaptea, era invers. Ma simteam incapabila, vinovata si parca totul in jur era impotriva mea.

Sotul meu isi luase concediu o luna ca sa fim amandoi acasa si sa ne adaptam impreuna la noul context. Ca sa nu mai planga bebele in bratele mele simtindu-mi sanii, il plimba el in brate si ii dadea din sticla cu ceai. Noaptea tot el il cantarea si mi-l aducea in pat sa-l alaptez, il legana, canta, plimba, calma.
Dupa cateva zile asa, mi-am dat seama ca incepuse sa-mi scada cantitatea de lapte cu adevarat, si atunci am intrat cu adevarat in panica. Copilul avea colici, si de fiecare data cand il puneam la san izbucnea in plans si se agita, ca incepeam si eu sa plang si ajungeam iar la lapte praf. In scurt timp ajunsesem sa ma urasc. Da. Chiar asa. Ma uram pe mine, imi uram sanii, faptul ca sunt femeie, ma simteam vinovata, incapabila, nefolositoare…

Plangeam aproape tot timpul. In mintea si in sufletul meu era un dezastru. Am inceput sa caut pe internet tot felul de pareri/sfaturi/experiente despre alaptare. In 2008 nu era infiintat blogul lui Rox. Ce gaseam pe site-uri, pe forumuri erau articole despre cat de bine e sa alaptezi si cum asta e cea mai inaltatoare experienta, despre importanta alaptarii ptr mame si copii, si din ce citeam, eram din ce in ce mai frustrata si mai amarata. Parca nu eram buna la nimic; la nimic in ceea ce priveste atributiile mele de mama. Mi se parea ca pe degeaba am sani daca nu iese lapte din ei, si ma simteam o nenorocita. Cred ca eram in depresie si habar n-aveam. Intr-o seara cand ma inchisesem in baie si plangeam, sotul meu a venit si mi-a zis ca asa nu mai rezista; nu mai stia de cine sa-i fie mai mult mila, de cine sa se ingrijoreze mai mult, de mine sau de copil. Asa ca m-a luat si m-a bagat in vana.
A dat drumul la apa calda si printre plansetele, protestele si replicile mele urate m-a dezbracat si m-a tinut sub dus. Stateam ghemuita ca un animalut infrant, descurajat, si obosit. Incet, incet, m-am calmat si am inceput sa ascult ce-mi spunea.

El credea ca n-am pierdut lupta, ci doar m-am lasat doborata la pamant. Ca eu sunt o femeie curajoasa si o mama capabila. Ca trebuie sa-mi schimb sistemul de credinte din capul meu si sa incetez cu plansul ca asa fac rau la toata lumea. Nu mai stiu cat timp am stat asa ghemuita dorindu-mi sa ma ascund undeva. In schimb stiu ca in timp ce el imi tinea dusul pe sani am inceput sa ma masez si sa ma mulg cu mana, incet. Era dureros, dar mai dureros decat asta era in sufletul meu. Incet, incet a inceput sa vina si laptele si incepeam sa simt bucurie. Si uimire. Mi-a adus un castron si chiar ne miram de cat lapte aveam. Atunci a fost un nou inceput. Oricum plangeam, dar plangeam de bucurie. Eram asa de bucuroasa de frumoasa descoperire incat m-am muls mult, fara sa ma gandesc ca se va trezi copilul si va vrea sa suga.

Insa cand s-a trezit copilul priveam deja viata cu alti ochi. Din rusinea pe care o simteam cu catva timp in urma, mai ramasese doar sentimentul ca nu stiu sa ma apreciez destul. Incepusem sa am incredere in mine. In corpul meu.

Insa episoadele de disperare nu s-au terminat. Au urmat altele, aproape de fiecare data cand aveam impresia ca nu se satura copilul. Si de fiecare data sotul meu ma incuraja si ma trimitea la baie sa stau cu sanii sub dusul cald. Alteori venea cu bebele in brate cu mine in baie si imi tinea dusul pe sani ca eu sa ma pot masa. Plangeam si ma rugam la Dumnezeu sa-mi vina laptele. Mult. Bun. Si de fiecare data venea. Iar sotul meu ma felicita de parca eu inventasem cea mai mare inventie. Imi facea tot felul de ceaiuri, compoturi si supe, imi spunea numai povesti frumoase, glume si vesti bune si insista dupa fiecare supt sa stea el cu bebele ca eu sa ma mulg. Despre dusuri, ce sa mai vorbesc…

Am renuntat la programul batut in cuie, la ceai, la cantaritul obsesiv, si la cititul experientelor negative de pe internet. Sotul meu imi facea poze cand alaptam copilul, ma facea sa zambesc si imi spunea ca sunt frumoasa si curajoasa.
Dupa ce a inceput lucrul, ma suna de la servici sa ma intrebe daca m-am muls, daca am baut destule lighide si alte intrebari “speciale”. Am dat si cantarul inapoi la persoana care ni-l daduse imprumut, si am dormit toti 3 in pat, nestiind ca asta se cheama cosliping. Ce mai vremuri..

Cand a implinit baietelul nostru un an, am facut un colaj de fotografii cu el de cand s-a nascut si pana atunci. Vazand pozele in care alaptam l-am intrebat cum de a stiut el ca aveam eu lapte atunci cand nici eu nu stiam?
Mi-a raspuns ca nu stia. Habar n-avea cum ar trebui sa fie sau nu, insa cand ma vedea asa de amarata si-a pus in gand sa faca ceva sa ma ajute. Ceva radical. Vedea ca o luasem pe o panta in jos in care ceea ce credeam eu ma ducea si mai in jos din disperare in disperare. Asta l-a speriat pentru ca niciodata nu ma vazuse asa si nu stia ce se va face el cu copilul daca eu nu-mi revin. Vazand cum ma chinui a inceput sa caute pe net metode de “venirea laptelui” cum zicea el, si a trecut la actiune. Era hotarat sa treaca peste orice impotrivire, durere sau mila a mea, dandu-si seama ca daca el , care avea capul limpede la vremea aceea, nu lua decizii bune, de la mine in halul in care eram, n-avea la ce sa se astepte.
Si a functionat. M-a ajutat sa-mi revin, atat fizic cat si psihic, si sa recunosc inca o data ca fara el n-as putea sa functionez la capacitatea mea maxima.

~~~~ ~~~~

Stiu ca ramasesem datoare cu partea a 3-a din Alaptarea dupa cezariana, insa zilele trecute mi-am amintit niste faze din trecutul meu si pe bune ca am simtit nevoia sa impartasesc cu voi o parte din ele.
Probabil unii dintre voi ati citit acest text pe blogul Mami, alapteaza-ma anul trecut. Pe atunci participam la postarea lunara a Roxanei si i-am trimis aceaasta scrisoare prin e-mail din anumite motive. Acum m-am gandit ca i-ar sta foarte bine si aici pe blog.
:)

18 comentarii:

  1. Tot ce imi trece acum prin minte e sa spun: ce sot minunat si ce doctorita nebuna!
    Obsesia pentru cantarire eu nu am inteles-o, recunosc. Cum am stat cu fiecare dintre fete suficiente saptamanai in spital, am fost si noi cantarite si rascantarite, asa ca singura promisiune pe care mi-am facut-o a fost ca nu le voi cantari niciodata cand vom ajunge acasa. De fiecare data cand eram intrebata daca imi cantaream copiii acasa, minteam cu o nerusinare crasa. Le-am crescut pe amandoua, din doi pui teribil de mici, dar fara cantar. In ochii mei cresteau si asta era suficient.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Loredana, chiar sot minunat. insa doctorita nu era nebuna. eu acred ca asa era ea invatata. ptr ca dupa 2 ani cand am nascut-o pe Gloria, ea deja isi schimbase principiile. promova alaptarea la cerere fara ceai, fara apa.
      Intre timp mai nascuse si ea un copil si mai fusese la tot felul de cursuri si specializari. era medic neonatolog, deci mamele aveau incredere in ea; eu luandu-ma dupa recomandarile prietenelor mele.

      Te admir Loredana. prin cate ai trecut tu, ai fost puternica. Din doi pui teribili de mici, ia uite ce ai acum. Doua printese. Fiicele sunt imaginea mamei! - ca sa te citez ;)

      Ștergere
  2. Toata admiratia pentru sotul tau! Toata admiratia pentru ca a reusit sa actioneze lucid si prompt in momentele acelea.
    Off, si eu am trecut prin faza cantaririi si notarii in caiet pana am zis GATA!!! Am trecut si prin faza trezirii la ore fixe pentru alaptare, si am zis si la asta GATA!!!
    In final, solutia optima pentru noi a fost: alaptat la cerere, fara supliment de lapte praf, fara ceai si fara apa!!! Si a functionat! Eu am alaptat-o pe fetita mea pana la 1 an jumate. Am toata admiratia pentru mamicile care alapteaza copiii pana la 2 ani, sau chiar mai mult.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vaai Adriana. mi-am amintit de caiet. fiecare cantarire, cu ora si cati ml de lapte a mancat. caietul statea langa pat. eu habauca noaptea scriam, cantarea, scriam ... ce mai chin. obsesie. nervi. ciuda. oboseala. pareri de rau. parca nu mai puteam iesea din cercul asta vicios. ce bine ca sotul meu e alt fel decat mine. El e jumatatea logica a familiei.cine il cunoaste stie ce zic ;)

      Felicitari ptr iesirea din cercul vicios. cati ani are fetita ta acum?
      si eu votez cu alaptarea pana... peste.. 2 ani.. zic o cifra, asa, mica-mica :)
      Insa le inteleg pe cale care nu mai alapteaza dupa varsta asta. cu atatea presiuni in jur, sociale ma refer, e greu sa urmezi calea in care crezi.
      Si eu aud din jur diferite pareri; doar ca in timp, si cu informare am capatat incredere in mine. si in copil.

      Ștergere
  3. esti o norocoasa ca ti-ai gasit jumatatea perfecta...majoritatea barbatilor nu inteleg multe lucruri , sau incearca sa treaca peste...sa va fie de bine ,sa se faca puii mari si frumosi :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. da, da, sunt norocoasa. el m-a gasit pe mine.
      De fapt ne-am gasit unul pe altul asa deodata, dar el a fost cel care a tras sforile :))
      Multumim de urari.
      te tzuc

      Ștergere
  4. Felicitari pentru ca ati trecut peste! E groaznic sa dai de doctori atat de inapoiati!

    Si sotul meu este la fel: lucid, responsabil, implicat. Ne sprijinim in tot ce e nevoie, cred ca de'asta au iesit si copiii astia asa de bine, au o atmosfera ideala in casa :)

    Din pacate, cu alaptatul celui de-al doilea ... incerc sa las in urma regretele, pt ca nu mai pot face nimic, as fi vrut sa fiu mai informata.

    La 3 luni, intr-un decembrie friguros tare, alergam pe la doctori si ecografi, cu sanii ca doi bolovani. Erau deja multe saptamani de cand nu mai colaboram cum trebuie, cu micutul. Ma durea groaznic de tare cand incepea sa suga, desi eu eram sigura ca atasarea la san era cea corecta.
    Nu erau rani vizibile dar, am realizat mai tarziu, ca are o forta deosebit de mare in maxilar, sugea si lacom, si probabil de aceea imi facuse rani interne.
    Cu pompa manuala nu reuseam sa scot nimic, fara ... nici atat, de cea electrica ... mi-e si rusine sa spun ca nu prea-i realizasem existenta.
    Dr de la ecografie mi-a spus sa continui cu alaptatul, no matter what, ca si ea a alaptat plangand, cu sange siroind din sani, ca lapte este o multime in san, si nici nu se vede ca ar fi traume. Nu stiam stiam cum sa plec mai repede din cabinetul ei. Deja aveam niste sapt de cand eram zob, nu m-as fi vazut prea intreaga, fizic sau psihic, daca as mai fi continuat asa.
    Un alt dr mi-a explicat doar cum sa ma "incorsetez" ca sa se opreasca lactatia.

    A fost cel mai negru Craciun, plangeam si de durere fizica, de la oprirea lactatiei, si de ce psihica.
    Am avut familia langa mine si, nestiind nici ei mult mai multe decat mine, si vazandu-ma cat ma consumasem in ultimele sapt, m-au spirijinit in decizia de a-l intarca, m-au ajutat cat de mult au putut, poate putin prea mult pe directia de a NU mai alapta.

    A trecut, copiii sunt f bine, amandoi, mai am eu ceva mustrari legate de potentiale afectiuni ce este posibil sa fi fost trecute mai usor, daca ar fi fost mai mult cu alaptat, dar or sa-mi treaca si alea.
    Per total a iesit bine, dar m-a rascolit povestea ta, ma bucur ca a avut final fericit, si ca v-a unit si mai tare!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Offf, Andreea cat ai suferit! Stiu cum e sa fi prins in mijlocul evenimentelor si sa nu mai vezi cale de iesire.

      Acuma, e bine sa iti amintesti si sa vrei sa cooperezi cu acele amintiri deoarece asa contribui la vindecarea ta. lucrurile trecute nu le mai putem schimba. ne putem schimba doar atitudinea fata de ele. felul cum ne raportam la ce ni s-a intamplat.
      Stiu ca e greu, dar ai sa vezi ca in timp durerea (ma refer la mustrari, resentimente) se va diminua.
      Sunt sigura ca deja ti-ai dat si tu seama ce femeie puternica esti.

      Ștergere
  5. Si mie mi-a zis asistenta sa respect programul de supt trei ore si in rest ceai si bineinteles sa folosesc cintarul dar, n-am trezit niciodata copilul din somn, i-am dat sin ori de cite ori s-a trezit ca aveam mult lapte si ma simteam bine cind se goleau sinii si cintarul il foloseam fara sa dezbrac copilul , de multe ori doar o data pe zi si n-am notat nimic. Cind venea asistenta acasa era multumita cit de bine arata copilul, ca a luat perfect in greutate, ca doarme bine etc. Ma bucur pentru tine ca ai un sprijin de nadejde in sotul tau,asa si trebuie !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc Geta ca iti impartasesti aici experientele tale. ai mai facut-o si alta data si apreciez ca esti asa deschisa.
      Sti, uneori cand vrei sa faci lucrurile perfect, e de-ajuns un impuls gresit de undeva si o iei razna. Cam asa a fost la mine :(
      si la altele care au trecut prin asta..

      multumesc ptr pontul cu untura ;)

      Ștergere
  6. M-a emotionat povestea ta. Tot respectul pentru tatic, bravo lui!
    Eu nu am crezut in alaptatul la program. Le-am dat sa pape cand au vrut, chiar daca si la doar jumatate de ora. Amandoi copilasii mei nu stiu ce e ala ceai, iar apa nu le-am dat pana la 6 luni.
    Dupa ce am nascut fetita am cazut in depresie. Am trecut peste acest hop cu ajutorul lui tati.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Foarte greu de evitat depresia asta. Adica nu stiu daca neaparat se poate evita, ca doar e vorba de hormoni si de toate evenimentele care vin peste tine atunci, insa se poate trece mai usor peste ea. depinde de suportul care il ai, de adaptare, de mai multe..
      David si Natalia sunt niste copii fericiti. Si voi parintii la fel .

      Ștergere
    2. Imi doresc din suflet sa fie mereu fericiti, vom face tot ce putem sa fie asa :)

      Ștergere
  7. Ma bucur enorm pentru voi.
    La mine au mers mai lin aspectele legate de ingrijirea bebelusilor. Mai avem cu empatia intre noi si conumicarea non-violenta.
    Nu ma pot lauda cu un asemenea sot. Caut motive sa ma bucur cum e... Uite unul : ma dus la Timisoara!!! Si la Bucuresti!!!
    Rugati-va pentru noi!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

      Ștergere
    2. Draga mea draga, sunt sigura ca ai tu si mai multe motive ptr care sa fi multumitoare ptr sotul tau :)
      Eu ma bucur enorm ca mi te-a adus la Timisoara.

      Esti pe lista mea de rugaciuni :)
      Te tzuc :*

      Ștergere
  8. superb articol....nu stiu cum de l-am sarit!!...Multumim pentru tot ce ai impartasit cu noi...Ai un sot intelept,bun si iubitor... esti cu adevarat binecuvantata!
    Nici eu nu i-am alaptat dupa un program...totusi, incercam macar 40 de min sa treaca intre alaptari...pentru ca amandoi vomitau (nu regurgitau) ff des si in cantitate mare.
    Si sotul meu este pe deplin implicat in cresterea celor mici....este un tatic de nota 10 si este pentru mine un dar nemeritat ( e un om extraordinar) ! A fost tare , tare mandru de mine ca am reusit sa-i alaptez pe baieti (de fapt pe cel mic, ca la cel mare a fost altceva) ...Ma lasa pe mine sa decid in ceea ce priveste educatia, alimentatia celor mici....si ma ajuta cat de mult poate, si vine si el cu idei ff interesante si le ofera un timp minunat...
    singura problema pe care o avem in prezent este ca.....:)....imi tot spune ca ar trebui sa ne "intarcam" :)....se ingrijoreaza pentru mine (stiu ca ma iubeste, stiu ca ii e mila f tare si de Alex) ........ca dantura e cum e....ca sunt anemica, etc, etc....ii place mult cand il vede pe Alex cuibarit la pieptul meu....dar se gandeste ca e "prea mare" :)....si au avut cateva discutii...contradictorii...asa ca de la barbat la barbat :)...El ii spunea lui Alex ca de-acum e baietel mare si trebuie sa renunte, incet, incet la tzitzi...Alex, pe de-o parte, cu lacrimi in ochi....ca..."el e foarte mic" (desi alta data ar fi spus ca el e deja baiat mare) riposteaza ....dar, daca tati stie ca aceasta este hotararea mea...nu trece peste ea ....e doar teama ca nu ne face noua bine alaptarea prelungita...
    am de luptat mult si cu mentalitatea celor din jurul meu...care clatina din cap dezaprobator cand aud ca tot nu l-am intarcat...nu-i vorba ca nu pot trece peste asta, dar sunt rude....ne intalnim zilnic...si nu e usor...Imi doresc sa fiu lasata in pace (nici eu nu ma bag in familiile altora sa le spun ce e bine sau rau)...si sa decid cum vreau eu...nu-mi place sa ma contrazic, tot timpul schimb subiectul asta...pentru ca nu sunt inteleasa si fiecare crede ca a lui parere este mai buna.
    LA dr cand ma duc nici vorba sa mai spun ca alaptez....deja de la un an ma luau tare si imi spuneau ca e suficient si ca-i fac rau copilului (stiti si voi discutiile acestea).
    Mi-as dori ca toti taticii sa inteleaga cat de important este sprijinul lor in alaptarea copilasilor....daca ei te sustin, stii ca esti puternica, ca poti face ceea ce ti-ai propus si sigur, ca esti iubita mult :).

    RăspundețiȘtergere
  9. Ce frumos articol! Mi-a amintit de inceputurile grele ale alaptarii, dar cat e de frumos acum dupa 5 luni! Si continuam bucuroase!
    Mona m

    RăspundețiȘtergere

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...