Copilul meu ...

Pentru ca in ultimele zile viata mea a luat un fel de curba neprevazuta datorita unor alegeri care nu credeam vreodata ca le voi face, ma vad in postura de a filozofa pe orice tema data sau nedata, mai mult decat o faceam pana acum.
Gandind la rece nu stiu cand mai am timp de filozofari :)
dar gandind la cald, asta pentru ca eu nu prea gandesc la rece ;) am realizat ca devin nostalgica. Cred ca asa se numeste starea asta care ma apuca pe mine zi de zi de la ora 17 incoace.

Poezia urmatoare o stiu de cand aveam vreo 9-10 ani. Imi amintesc ca de fiecare data cand o citeam, plangeam. Imi imaginam ca asta mi-ar spune mama mea.
Era o carte mare cu poezii de Magda Isanos si dintre toate poeziile mie doar poezia asta imi placea. Atunci, cu sufletul meu de copil, dorul de mama avea o semnificatie aparte; acum, cu sufletul meu de mama, dorul de copil e motivatia universala.

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~
Copilul meu, sa nu ma cauti.
Toate iti vor vorbi de mine cu dreptate.
Dupa ce n-am sa mai fiu,
sa nu spui: "Pentru mama-i tarziu".

Sa stii ca am sa rad in flori
si c-am sa-nconjur de multe ori
cu nourii si cu ploaia ograzile
unde mi-am petrecut amiezile.

Daca suferi, sa ma chemi serile,
si-am sa vin langa inima ta,
de-ar trebui sa strabat zarile
si marea cu aripa mea.

Sa nu te temi de fata mea schimbata.
Sa nu spui: "Mama n-a fost asa niciodata!"
Ai sa-mi cunosti glasul povestilor
in arborii din fata ferestrilor.

Din multe semne-ai sa-ntelegi ca-s eu,
cand am sa vin langa patul tau
si-am sa fac aerul racoros,
scoborand toate stelele jos.

Ai sa cunosti ca-i mama, dupa pace,
si dupa felul-n care totul tace -
durerea si grija de maine -
dupa mirosul de gutui si paine.

Ai sa ma stii si-ai sa zambesti dormind.
Eu, cand am sa vad soarele rasarind,
de teama sa nu ma fac roua si sa nu mor,
am sa-mi iau ingerii si-am sa zbor.