Revolta trupului

Trupul este pazitorul adevarului  nostru pentru ca poarta în el experienta întregii noastre vieti si are grija ca noi sa putem trai cu adevarul propriului organism. EI ne sileste cu ajutorul simptomelor sa admitem cognitiv acest adevar, ca sa putem comunica armonios cu copilul care traieste în noi, care a fost cândva desconsiderat si umilit.

Aplicarea pedepselor corporale în scop disciplinar am experimentat-o personal chiar din primele luni de viata. Fireste ca nu mi-am dat seama zeci de ani la rând de asta. Dupa spusele mamei mele, copil mic fiind, eram atât de cuminte, ca nu avea nici o problema cu mine. Asta se datora, dupa propriile declaratii, educatiei consecvente pe care mi-a dat-o pe vremea când eram un sugar neajutorat. De aceea n-am avut atât de mult timp amintiri despre copilaria mea. Abia la ultima mea terapie emotiile puternice mi-au dat informatii despre aceste amintiri. Ele se exprimau în legatura cu alte persoane, dar am reusit cu mult mai bine sa le aflu originea, sa le integrez ca sentimente inteligibile şi să-mi reconstruiesc istoria copilăriei timpurii. În acest fel mi-au dispărut toate vechile spaime, de neînteles pâna atunci, si rănile dedemult s-au putut cicatriza gratie unei asistente empatice.

Aceste spaime se refereau în primul rând la nevoia mea de comunicare, la care mama mea n-a raspuns niciodata si pe care, în sistemul ei  strict de educare, a pedepsit-o ca pe-o necuviinta. Cautarea contactului si a interactiunii s-a manifestat mai întâi prin plâns, apoi prin punerea de întrebari, în comunicarea propriilor sentimente si gânduri. Dar pentru plâns primeam palme, la întrebari raspunsuri împanate cu minciuni, iar exprimarea sentimentelor si a gândurilor îmi era interzisa; retragerea mamei mele într-o tacere ce dura luni de zile în sir era un pericol ce ameninta permanent. Pentru ca nu si-a dorit niciodata sa cunoasca adevarata mea existenta, atrebuit sa-mi ascund regulat fata de ea sentimentele autentice.

 
Mama era capabila de izbucniri violente, dar era întru totul lipsita de capacitatea de a reflecta si de a-si pune întrebari asupra emotiilor ei. Pentru ca a avut o copilarie frustrata si nemultumita, m-a învinovatit pe mine permanent de câte ceva. Daca ma aparam împotriva acestor nedreptati si încercam, în cazuri extreme, sa-mi dovedesc nevinovatia, întelegea acest lucru ca pe un atac împotriva ei, pe care adesea îl pedepsea draconic. Confunda emotiile cu faptele. Daca se simtea atacata de explicatiile mele, pentru ea era clar ca voiam sa o atac. Ca sa constientizeze ca sentimentele ei au alte cauze decât comportamentul meu, ar fi avut nevoie de capacitatea de a reflecta. Totusi, niciodata n-am simtit ca ea ar regreta ceva, se simtea întotdeauna "îndreptatita". Acest lucru a facut din copilaria mea un regim totalitar.
 ...

~fragment din Revolta trupului de Alice Miller~