Viaţa ca un premiu

V-aţi gândit vreodată la viaţă ca la un premiu? Un premiu nemeritat bineînţeles, că doar n-am depus efort pentru el şi nici n-am concurat undeva ptr a-l primi.
Dar vi s-a întâmplat măcar o dată in viaţă să realizaţi că viaţa este un dar?
Că erai pe punctul de a o pierde de vreo câteva ori până acum şi că, cumva, prin minune încă trăieşti?
Eu m-am gândit la toate astea sâmbătă seara, când tolanită între perne şi între copii făceam un review al zilei încă neterminate, şi încercam să fac o alegere între a mă arunca în vana cu apă sau a rămâne să facem cinematecă. Tot gândindu-mă aşa, am adormit lăsând cele două placeri pentru a 2a zi când meditaţia mea asupra vieţii s-a aprofundat şi mai mult.

Dar să revin la ziua de sâmbătă care am ales-o ptr a merge toţi în parc şi a ne bucura de vremea asta frumoasă cât mai e. Eu şi fiul meu ne-am luat rolele, iar soţul şi-a luat fotoaparatul şi fetiţa, şi ne-am distrat într-un parc cu trandafiri, bănci, leagane şi alei pavate cât de cât ok ptr testarea rolelor. Fiul meu s-a lăsat păgubaş după 15 minute de încercări şi s-a dus la joacă alături de ceilalţi iar eu am rămas cocoţată pe role timp de 2 ore. Poate pentru unii nu e ceva deosebit însă pentru mine care n-am mai pus role în picioare de 5 ani a fost o mare reuşită/dorinţă împlinită/favoare/provocare. Deşi am avut în urmă cu 10 ani un accident la ambele picioare şi coloana, accident care mă cam descalifica din practicarea sporturilor de genul patinaj, gimnastică, dansat, purtatul bebeluşului, chiar şi mersul pe tocuri :) am reuşit să trec peste bariere şi să-mi testez limitele.

Cei care mă cunosc ştiu ce înseamnă asta ptr mine şi cât de motivată sunt. Aşa că am înfruntat stânjeneala de început când ceilalti părinţii se uitau curioşi la mine, şi comentariile de descurajare venite de pe o bancă alaturată, am depaşit şi primele senzaţii de "fuga pământului de sub picioare" şi am început să dau ture prin parc lăsând vântul să-mi spună cât de frumoasă/curajoasă/talentată sunt :)
A fost ceva ce-mi doream demult şi ăsta a fost doar începutul :) Deşi mă aşteptam să fac febră musculară nu am vrut să mă dau jos de pe role până când nu a trebuit să ne-ntoarcem acasă. M-am bucurat că am picioare sănătoase şi că Dumnezeu a făcut minuni în toţi anii ăştia cu mine ca să pot aprecia viaţa la (cât mai) adevărata ei valoare şi să îmi pune ordine în priorităţi.

Cu mulţi ani în urmă mă aflam în spital cu o persoană foarte dragă mie şi într-o anumită dimineaţă pe când mă admiram în oglindă, mi-a venit aşa dintr-o dată în minte o întrebare: "ce-aş face dacă într-o dimineaţă când m-aş trezi şi m-aş uita în oglindă aş constata că faţa mea a păţit ceva? ceva care să-mi ştirbească frumuseţea şi care m-ar îngrozi?"
"Oaaah, ar fi teribil. m-aş sfârşi. lumea mea s-ar dărâma."
Oare? Dintr-atâta lucru?
"Dar dacă nici n-aş mai ajunge la oglindă. dacă atunci când m-aş trezi nu mi-aş putea mişca mâinile? sau picioarele. sau n-aş putea scoate măcar un sunet. sau... n-aş putea vedea nimic."
Ar fi asta o tragedie? Atunci lumea mea s-ar dărâma?

În timp ce îmi puneam întrebările acestea am văzut în oglindă imaginea acelei fiinţe, cea mai dragă mie, întinsă pe pat. Şi mi-am dat seama că habar nu am despre viaţă si că o percep greşit. Că lumea mea s-ar putea dărâma oricând, din orice, doar că viaţa nu se rezumă doar la asta ci şi la ceea ce faci după. Atunci, când eşti în faza de "după" îţi dai seama de tine altfel, începi să-ţi asumi alegeri (sau nu) şi înţelegi că noţiunile de "faci cum simţi", "faci ce trebuie", "perfecţiune", "merit", "viaţă" au altă însemnătate.
Dacă v-aţi pus vreodată asemenea întrebări sau ştiţi pe cineva care chiar şi le pune, vreau să vă las cu un filmuleţ reprezentativ şi cu câteva concluzii.
Viaţa nu e întotdeauna roz. Viaţa ne dă lecţii importante. Atitudinea în faţa vieţii determină dacă viaţa noastră merită trăită şi dacă putem schimba ceva la ea.