Idei de cadou - Conceptul Continuum ~ in cautarea fericirii pierdute

Nici nu stiti voi de cand tot vreau sa scriu despre cartea aceasta. Sa scriu, in sensul sa povestesc din ea cu cuvintele mele, ce m-a impresionat pe mine, ce m-a dat pe spate si ce m-a pus pe ganduri.

Imi pare rau ca astazi o fac asa pe graba. imi promit ca la anul imi voi face timp sa descos cartea cumva pe capitole pentru a va impartasi si voua un pic din valoarea ei.

La ce se refera carte aceasta mi-e greu sa descriu in cateva cuvinte acum. spun doar ca este vorba despre mine si copiii mei, despre tine si copii tai, despre parintii nostri si toate generatiile de dinaintea noastra. Fiecare avem asteptari inscrise in codul nostru genetic cu care venim pe lumea asta si, culmea! asteptam sa ni se implineasca. De ce nu ni se implinesc vom afla din carte.

Oare ma credeti ca tocmai am sters pentru a treia oara doua paragrafe cu explicatii despre carte? Am decis ca e mai bine sa las sa vorbeasca cuvintele Claudiei din articolul aparut pe dascali.ro. Claudia Neacsu este cea care a tradus aceasta carte in limba romana iar eu am avut placuta ocazie sa o cunosc la lansarea cartii in Timisoara. si am primit si un autograf :)

"Continuum Concept ne aduce o perspectivă proaspătă, nouă, menită să ne reamintească cine suntem, de unde venim și cum putem genera într-un mod natural comportamente pozitive și un stil de educație complet non-violent și aproape de natură, fără eforturi.

Cartea descrie faptul că fiinţa umană are anumite aşteptări şi tendinţe înnăscute referitoare la mediul înconjurător şi la tratamentele semenilor săi, apărute în perioada de formare a speciei. Dacă acele aşteptări şi tendinţe nu sunt îndeplinite la timp şi în ordinea aşteptată, persoana – şi în consecinţă şi comunitatea – suferă o ruptură a continuum-ului său, nepermiţându-şi să meargă mai departe, să crească în deplinătatea forţelor şi potenţialului său. Când sunt îndeplinite acele aşteptări şi tendinţe, chiar cu un oarecare decalaj în timp şi succesiune, persoana trece la următorul stadiu de dezvoltare, stadiu care include şi el un set de aşteptări şi tendinţe specific.

Îngrijirea bebeluşilor reprezinţă teritoriul cu cele mai mari şanse de refacere al continuum-ului. Aşteptările şi tendinţele înnăscute prevăd contactul permanent cu persoana care îl îngrijeşte, alăptarea prelungită, răspunsul la semnalele de eliminare, aspecte care pot fi îndeplinite mai degrabă şi mai probabil decât de exemplu: predarea responsabilităţii pentru propria siguranţă, în cazul copilului care începe să se deplaseze.

Este firesc să ne ţinem bebeluşii aproape până când sunt capabili şi doritori să se deplaseze singuri. Copiii sunt bine intenţionaţi. Învăţarea se petrece din aproape în aproape, între diferitele categorii de vârstă. Omul este o fiinţă evoluată să îi placă muncă. Putem împărtăşi traiul în comun fără control şi fără frustrarea propriilor nevoi. Este loc pentru toţi. Societatea poate avea principii de bază stabile şi reguli exterioare relaxate.

 ...

 Vă propun un mic experiement: căutaţi printre cunoştinţele dvs. o familie cu bebeluş care a fost purtat în primele câteva luni (de exemplu într-un cuibărel, sling, eşarfă, wrap sau marsupiu de tip SSC) şi observaţi cu vi se aşează în braţe, observaţi tonusul muscular. Ei sunt relaxaţi şi în acelaşi timp vivace. Ei nu au stocat energia în exces, ştiu să se aşeze firesc în braţele unei persoane adulte şi sunt curioşi faţă de noi experienţe.

Vă urez lectură plăcută şi să refacem cât mai mult din continuum!"

Imi cer scuze pentru copy-paste dar nu ma pot abtine sa va arat cateva citate din carte. deoarece asa cum suna cuvintele acelea nu le pot inlocui cu nimic altceva.

In introducere Jean ne prezinta experientele catorva femei, mame care, la fel ca si noi si-au pus anumite intrebari in legatura cu cresterea copiilor si care dupa citirea cartii au reusit sa repare continuumul asa cum frumos spunea Claudia. Nu le-a fost usor, cum nici mie si nici altor persoane care le cunosc nu le-a fost. Ce s-a intamplat cu noi, oamenii in ultimele sute de ani? cum de am ajuns sa renuntam la ceea ce instictele naturale ne spuneau ca este bine sa facem in privinta copiilor? In carte ni se prezinta cateva cauze. In discutiile cu o prietena de-a mea referitor la cresterea copiilor am ajuns amandoua la concluzia ca instinctele naturale din noi au adormit cumva, au amortit, si iasa doar din cand in cand la iveala dar noi avem grija sa le punem la punct si sa mergem mai departe in deciziile noastre superargumentate. 

citat din carte:

"Aşa de orbiţi suntem că există în Anglia chiar şi o Asociaţie Naţională a Parinţilor cu Copii care nu Dorm. Funcţionează aparent după modelul Alcoolicilor Anonimi, îmbărbătând victimele bebeluşilor plângăcioşi cu compasiune si consolări de genul: „Într-un final tot cresc.”; „Faceţi cu schimbul cu soţul sau soţia, ca măcar unul dintre voi să doarmă cate puţin.”; „Nu-i strică unui bebeluş să fie lăsat să plângă, dacă ştiţi că nu are probleme.” Cea mai bună recomandare a lor este totuşi: „Daca toate celelalte încercări dau greş, nu-i face rau nici să-l lăsaţi să doarmă cu voi în pat.” Nu răsare nicicum propunerea de pace şi încrederea în bebeluşi, care – în mod unanim şi explicit – anunţă unde e locul lor"

Despre a fi centrat pe copil sau permisiv

... Cantitatea enormă de energie consumată de copii în încercarea de a atrage atenţia nu se datorează faptului că au nevoie de atenţie în sine. Ei semnalează pur şi simplu că experienţa lor este inacceptabilă şi se străduie doar să atraga atenţia îngrijitorului ca să o corecteze. Tendinţa pe viaţă de a atrage atenţia este doar continuarea eşecului copilului frustrat de a o obţine la timpul ei, până când cerinţa de a fi băgat în seamă a devenit un scop în sine, un fel de concurs compulsiv de voinţe. Aşadar genul de atenţie parentală care obţine tot mai multe semnalări din partea copilului, este în mod clar unul nepotrivit.

Ganduri noi despre psihoterapie:

Individul îşi poate schimba aşteptările slabe sau negative despre sine, înţelegând în profunzime care sunt aceste aşteptări, cum au ajuns acolo şi de ce sunt false. Cel mai înrădăcinat sentiment de inadecvare este, la origine, o conştiinţă înnăscută a propriei valori. Această încredere este trădată şi erodată de experienţe ce impun credinţe eronate, credinţe pe care în copilăria timpurie şi chiar mai apoi, nu suntem capabili să le punem la îndoială. Fricile – ameninţări fără nume şi fără formă cu consecinţe prea înfricoşătoare ca să le privim în faţă – limitează orice libertate de acţiune sau chiar de gândire, care ar putea tinde în acea direcţie. Aceste frici sunt uneori atât de restrictive încât persoana simte să-şi trăiască viaţa într-o închisoare auto-impusă.

 ...

În lumina conceptului continuum, o persoană care cere ajutor este o persoană în mod esenţial „sanatoasa” ale cărei nevoi caracteristice speciei nu au fost îndeplinite şi ale cărei aşteptări specifice evoluate au fost întâmpinate şi tratate cu respingere împlicită sau condamnare de către cei al căror rol ar fi fost să le respecte şi să le îndeplinească. Părinţii nedisponibili, din nefericire, îl fac pe copil să simtă că nu este demn de a fi iubit sau ca nu merită sau cumva că nu e destul de bun. El nu poate, prin natura sa, concepe ca ei sa greşească: trebuie sa fie el. Aşadar când realizează profund ca plânsul, suspinul, neîncrederea în sine, apatia sau rebeliunea erau răspunsuri umane corecte la tratament incorect, întreaga sa impresie despre sine – cea greşită – se schimbă în mod corespunzător. O revedere a istoriei unei persoane în această lumină, consider eu, are în sine un efect salutar; creează o atmosferă vindecătoare pentru cineva obişnuit să se simtă fără valoare, nedorit sau vinovat.

In capitolul 1 autoarea ne povesteste cum a ajuns ea in jungla sud-americana si cum i s-au schimbat parerile cand a ajuns in contat cu indienii din tribul Yequana. A fost asa de fascinată de viața unică pe care o duceau membrii tribului incat a revenit de inca patru ori, in total petrecand doi ani şi jumătate printre ei dupa care a scris cartea. Este interesant de citit cum oamenii aceia in fata unor situatii pe care noi ne-ar fi ofticat de-a dreptul, ei se comporta senin. Nu doar adultii se omportau diferit fata de cei din lumea civilizata dar chiar si copiii erau diferiti in comportamentul lor, in felul in care isi traiau copilaria si se relationau la adulti si la ei insisi.

In cap 2 apar raspunsurile referitoare la deviatia care s-a produs in continuum-ul uman.

Din ce în ce mai frecvent, simţul nostru înnăscut legat de ceea cene e mai bun este scurtcircuitat de suspiciune, în timp ce mintea, care nu a ştiut mare lucru niciodată despre nevoile noastre reale, decide ce să facem. De exemplu, nu este teritorul facultăţii intelectuale să decidă cum ar trebui îngrijit un bebeluş. Aveam instincte absolute precise, experte în fiecare detaliu al îngrijirii copilului, mult înainte să devenim orice s-ar fi asemănat cu Homo sapiens. Dar am conspirat să zădărnicim această cunoaştere demult-statornicită atât de tare că angajăm cercetători cu normă întreagă să desluşească modul în care ar trebui să ne comportăm cu copiii nostri, unii faţă de alţii şi faţă de noi înşine.

...

Cât de multe ştim despre aşteptările înnăscute ale omului? Ştim destul de bine ce obţine, ni se spune deseori ce doreşte, sau ce ar trebui să dorească, potrivit sistemului curent de valori. Ceea ce istoria lui evolutivă l-a condiţionat să aştepte în calitate de ultim

reprezentant al linei strămoşeşti de moştenire, este, în mod ironic, unul dintre cele mai întunecate mistere. Mintea a luat conducerea în a decide ce e mai bine şi ţine la suveranitatea sa pentru modelele şi pentru presupunerile sale. În consecinţă, ceea ce era mai demult aşteptarea încrezătoare de tratament adecvat şi de condiţii de mediu este acum într-atât de frustrată că o persoană de multe ori se simte norocoasă dacă nu e fără adăpost sau în dureri. Dar chiar în secunda în care spune „Sunt bine”, există în el un simţ de pierdere, un dor de ceva pe care nu-l poate numi, un sentiment de decentrare, că-i lipseşte ceva. Întrebat franc, rareori ar nega această stare de fapt.

Aşa că pentru a descoperi caracterul precis al expectanţelor evoluate, nu are nici un rost să ne uitam la modelul recent, civilizat. Să cercetăm alte specii poată fi folositor şi în acelaşi timp înşelător ... Dar să studiem oamenii care nu au părăsit continuum-ul comportamentului şi mediului potrivit este în mod evident mai folositor.

Capitolul 3 Inceputul vietii. si de aici incepe adevarata punere in fata oglinzii.

În primele momente după naştere, nou-născutul se află într-o stare de conştienţă care e toată simţuri; nu are capacitate de gândire, în sens de raţionare, memorie conştientă, reflexive sau judecată. Poate, decât conşient e mai bine să-i spunem simţitor.

Adormit el este conştient de starea lui de bine, cumva la fel cum un adult care doarme cu

cineva şi este conştient de prezenţa sau absenţa persoanei. Treaz, este mult mai conştient de starea lui, dar într-o manieră care la adult s-ar numai subliminală. În orice stare s-ar afla, el este mult mai vulnerabil la starea lui decât adultul, fiindcă el nu are reper precedent cu care să-şi coreleze impresiile.

Lipsa unui simţ al trecerii timpului nu este deloc un dezavantaj pentru un bebeluş aflat în burtică sau în braţe; el pur şi simplu se simte bine, dar pentru un nou-născut care nu se află în braţe, neputinţa de a diminua orice parte a suferinţei lui prin speranţă (care se bazează pe un simţ al timpului) este, poate, cel mai crud aspect al chinului. Aşadar, plânsul lui, nu poate nici măcar conţine speranţă, deşi acţionează ca un semnal care cere alinare. Mai târziu, când săptămânile şi lunile au trecut, şi nivelul de înţelegere al bebeluşului creşte, speranţa începe să se simtă vag, iar plânsul devine un act asociat cu un rezultat, fie negativ, fie pozitiv. Dar lungile ore de aşteptare sunt prea puţin îmbunătăţite de apariţia simţului timpului. Lipsa experienţei anterioare face timpul să pară incredibil de lung pentru un bebeluş aflat în stare de dorinţă. Chiar ani mai târziu, la vârsta de cinci ani, promisiunea unei biciclete pentru “Crăciunul viitor”, făcută în august, este cam la fel de satisfăcătoare ca nici o promisiune

...

La naştere, aşadar, apar şocuri care nu şochează sau pentru că sunt aşteptate (şi li s-ar simţi lipsa) sau pentru că nu se întâmplă toate deodată. Naşterea nu poate fi privită corect drept sfârşitul unei linii de producţie al bebeluşului, pentru că unele parţi sunt finisate încă din burtică, în timp ce altele nu vor fi operaţionale decât mult mai târziu.

După şirul de aşteptări împlinite în burtică, nou-născutul se aşteaptă, sau, mai bine zis, este sigur că şi următoarele cerinţe vor fi îndeplinite. 

Ce urmează? Timp de zeci de milioane de generaţii, ceea ce urmează este transferul dintr-un mediu pe de-a-ntregul viu înăuntrul corpului mamei într-unul parţial viu, din afara lui. Deşi corpul ei a-toate-dătător este acolo, şi (de când cu eliberarea mâinilor de catre mersul vertical) braţele ei la fel, există destul de multă lipsă de viaţă, chiar prin aerul străin care-i înconjuroară trupul. Dar şi pentru asta este pregătit; locul său în braţe este cel aşteptat, cunoscut celui mai profund simţ al sau drept al lui, şi ceea ce experimentează câtă vreme este în braţe este acceptabil pentru continuum său, îi îndeplineşte nevoile curente şi contribuie în cel mai potrivit mod dezvoltării sale.

Din nou, nivelul sau de conştienţă este foarte diferit de ceea ce va deveni. El nu poate interpreta impresiile sale asupra lucrurilor. Ori sunt in regulă ori nu sunt. Cerinţele sunt strict la acest nivel. După cum am văzut, nu poate spera, dacă acum nu se simte confortabil, că se va simţi mai târziu. Nu poate concepe, când mama pleacă, ideea că “vine mama înapoi”; lumea s-a stricat brusc, circumstanţele sunt intolerabile. Îşi aude şi îşi acceptă plânsul, dar deşi mama lui îi cunoaşte sunetul şi semnificaţia din timpuri străvechi, la fel ca orice copil sau adult care îl aude, el nu-i întelege semnificaţia. El doar ştie că este o acţiune pozitivă înspre a îndrepta lucrurile. Dar dacă este lăsat să plângă prea mult, dacă răspunsul pe care ar trebui să-l obţină nu apare, acea senzaţia pleacă şi ea, lăsând în loc un gol total, fără timp şi speranţă. Când mama vine totuşi la el, pur şi simplu se simte bine, el nu este conştient că a fost plecată, nici nu-şi aminteşte că a plans. Este conectat din nou la linia vieţii sale, iar mediul său îi îndeplineşte aşteptările. Când este abandonat, lăsat în afara continuum său de experienţe, nimic nu este acceptabil şi nimic nu este acceptat. Dorinţa este tot ce există, nu există nimic de folosit, nimic pe care să crească, să îndeplinească nevoia de experienţă, fiindcă experienţele trebuie să fie cele aşteptate şi nimic din experienţa strămoşilor care l-au format, nu l-a pregătit să fie lăsat singur, adormit sau treaz, cu atât mai puţin să fie lăsat singur să plângă. 

Senzaţia potrivită unui nou-născut purtat în braţe este aceea de a fi în ordine, în armonie, de bine esenţial. Singura identitate pozitivă pe care o poate cunoaşte, fiind animalul care este, se bazează pe premiza că este în regulă, bun şi binevenit. Fără această convingere, o fiinţă umană de orice vârstă este schilodită de o lipsă de încredere, lipsa unui sens deplin al sinelui, lipsă de spontaneitate şi de har. Toţi bebeluşii sunt buni, dar nu o pot şti ei înşişi decât prin reflexie, decât prin felul în care sunt trataţi. Nu există nici o altă cale viabilă pentru o fiinţă umană să se perceapă pe sine; toate celelalte senzaţii sunt inutilizabile când vine vorba despre punerea bazelor stării de bine. Senzaţia de bază despre sine potrivită indivizilor din specia noastră este starea de bine.

...

Fără un simţ al binelui propriu, individul nu ştie nici cât de mult să ceară în termeni de confort, siguraţă, ajutor, companie, iubire, prietenie, bunuri, plăcere sau bucurie. O persoană fără acest simţ, simte adeseori că există un loc gol acolo unde ar trebui să fie ea însăşi.

Este o practică standard în ţările „dezvoltate” să cumperi o carte despre îngrijirea bebeluşului în momentul în care noua persoană este aşteptată. Poate fi moda vremii să lase copilul să plângă până i se rupe inima, până cedează, până amorţeşte şi devine „copil cuminte”; sau să fie luat când mama are chef şi nu are altceva de făcut pe moment sau, după un alt curent recent de gândire, să lase copilul într-un vacum emoţional, neatins cu excepţia aspectelor strict necesare şi apoi a nu arăta nici o expresie facială, nici plăcere, nici zâmbet, nici admiraţie, doar o privire goală. Oricare ar fi, proaspetele mame citesc şi ascultă, neîncrezătoare în abilităţile lor înnăscute, neîncrezătoare în „motivele” bebeluşului de a da încă semnalele absolut clare. Bebeluşii au devenit, bineînţeles, duşmanii care trebuie învinşi de către mame. Plânsul trebuie ignorat pentru a-i arăta bebeluşului cine-i şeful şi o premiză de bază a relaţiei este că trebuie făcut orice efort

pentru a forţa bebeluşul să se conformeze dorinţelor mamei. Se arată lipsă de plăcere, dezaprobare sau retragerea dragostei de câte ori comportamentul bebeluşului dă „de lucru”, „pierde” timpul sau este în vreun alt fel considerat neconvenabil. Ideea este că a îndeplini dorinţele unui bebeluş îl va „răsfăţa”, iar acţionând împotriva lor va folosi la dresarea lui, la adaptarea lui la societate. În realitate, se obţine exact efectul opus in fiecare caz.

Perioada imediat următoare naşterii este cea mai impresionantă perioadă petrecută în afara corpului mamei. Ceea ce întâlneşte bebeluşul este ceea ce înţelege el drept natura vieţii. Fiecare impresie ulterioară poate doar confirma, într-o măsură mai mare sau mai mică, prima impresie, făcută când nu avea deloc informaţii despre lumea exterioară. Aşteptările lui sunt cele mai inflexibile pe care le va avea vreodată. Schimbarea din ospitalitatea totală a uterului este enormă, dar, după cum amvăzut, a venit pregătit pentru marea spăritură din uter la locul său în braţe.

Pentru ce nu a venit pregătit este o săritură şi mai mare în orice fel, cu atât mai puţin pentru una într-un nimic, non-viaţă, un coşuleţ cu textile sau un pătuţ de plastic fără mişcare, sunet, miros sau senzaţie de viaţă. Ruptura violentă din continuum mamă-copil, atât de puternic conturată în timpul fazelor petrecute în uter, e de înţeles că se lasă cu depresie la mamă, precum şi cu agonie la bebeluş.

Fiecare terminaţie nervoasă de sub pielea lui proaspăt expusă tânjeşte după îmbrăţişarea aşteptată, întreaga lui fiinţă, specificul a tot ceea ce este el, conduce spre a fi purtat in brate.

Timp de milioane de ani puii de om au fost ţinuţi aproape de coprul mamei lor încă din momentul naşterii. Unii bebeluşi din ultimele sute de ani se poate să fi fost privaţi de această experienţă de maximă importanţă, dar acest fapt nu a diminuat deloc aşteptarea fiecărui nou-născut că el va ajunge la locul lui de drept.

...
Primele componente formate ale alcătuirii psiho-biologice ale unui copil au rolul cel mai formator asupra ceea ce va fi întreaga lui viaţă. Ceea ce simte înainte de a gândi determină într-o mare măsură ce va gândi, când gândirea devine posibila. Daca se simte în siguranţă, dorit, si „acasa” în mijlocul activitaţii înainte de a putea gândi, părerea lui asupra experienţelor de mai târziu va diferi mult de a unui copil care se simte nedorit, care nu e stimulat de experienţe fiindcă-i lipsesc, şi care este obişnuit sa trăiascaăîntr-o stare de dorinţă, chiar dacă experientţle ulterioare ale amândurora vor fi identice. 

Ma opresc aici insa sper ca v-am starnit interesul fata de aceasta carte importanta.

Cartea are in total 7 capitole si sper ca din celelalte 4 sa va povestesc un pic mai altfel.

Conceptul Continuum se poate cumpara de pe Cuibarel.ro