In lupta cu mastita

Miercuri a fost o zi grozava pentru mine. Dupa 5 zile de lupta cu o mastita insistenta am sarbatorit victoria asupra ei. Trebuie sa va spun ca primele 2 zile au fost groaznice. cine a trecut prin asta, stie.
Cu mai bine de o luna in urma am citit povestea Didinuskai pe 2 bloguri si o admiram pentru curajul si perseverenta ei si a celor ce au ajutat-o; si mi-aduc aminte ca imi spuneam ca eu nu o sa trec niciodata prin asa ceva, pentru ca daca n-am patit-o pana acum (la 6 luni), nici c-o sa mai patesc. Insa se pare ca necazurile vin neinvitate si neanuntate. Bineinteles ca experienta mea nici nu se compara cu cosmarul Didinuskai insa doar cand treci prin asa ceva te angrenezi cu toata fiinta ta in lupta si ii intelegi pe altii suferinzi.
M-am trezit intr-o noapte cu o durere insuportabila (ziceam eu) in sanul stang umflat si am incercat sa ma amagesc cu gandul ca o sa treaca pana a2a zi daca doar il masez. Insa de-abia a2a zi am aflat ce inseamna durere insuportabila; orice miscare care o faceam era crunta; nu mai suportam nici un material oricat de subtire sa-mi atinga sanul, si oricat a supt fetita mea, tot nu se dezumfla. Asa ca am sunat-o pe Roxana, si i-am povestit necazul meu. Am primit o consiliere prin telefon asa cum orice mamica isi doreste de la alta mamica. Cu o voce sigura si linistita, -in contrast cu starea mea- ea m-a calmat si m-a incurajat iar eu am ascultat-o si am pus in practica sfaturile ei in ciuda durerii, a gandurilor mele negative, si a faptului ca nu am vazut nici un progres 3 zile. Toata ziua dadeam la pompa ca nu ma induram sa ma mulg cu mana, stateam cu comprese, dusuri, si ma rugam. Am citit despre mastita cat am putut de mult, mi-am pus bebele sa suga foarte des, desii am primit sfaturi sa intrerup alaptarea, sau sa nu-i mai dau sa suga din sanul afectat, sau sa iau antibiotice. Sotul meu a fost cel care m-a sustinut tot timpul; ma suna si de la servici sa ma-ntrebe cum ma simt, daca m-am muls, cum e sanul, cum suge bebele. Noaptea nu puteam sa dorm aproape deloc pentru ca oricum stateam tot ma durea. N-am luat niciun medicament, nici macar algocalmin. Intr-o seara, mai precis intr-o noapte putin inainte de 12 cand picam de oboseala , dar nu vroiam nici sa ma culc, nici sa ma mulg, sotul meu mi-a spus niste cuvinte care m-au facut sa-mi aduc aminte cine sunt, ce rol am, si ca nu sunt singura. Orice femeie si-ar dorii sa auda cuvintele acelea in momentele in care este cumva la granita intre a-si plange de mila si a renunta. Iar eu de fiecare data cand ma apuca iar un soi de disperare ma incurajam cu cuvintele lui. Dupa 3 zile am inceput sa vad rezultate: incepea sa se dezumfle, nu ma mai durea asa de tare si nici asa incontinuu. De la durerile alea de san si de cap intr-o zi mi-a fost asa de rau ca am varsat, si de parca nu era de-ajuns, in a2a zi am mai si lesinat. Acum insa, eram asa de bucuroasa, ca am inceput sa sun acele fiinte care m-au incurajat desii era o ora tarzie. Asa un sentiment ca sunt pe drumul cel bun, ca mai am un pic si voi avea din nou sanul sanatos, ca pompam cu o voiosie ca a unui copil care a primit promisiunea unei bomboane. Si tot asa si urmatoarea zi, si noptile au devenit "dormibile", si durerea a disparut, iar umflaturile parca niciodata n-au existat. Imi admiram sanul ce frumos si aratos este si Ii multumeam lui Dumnezeu ca s-a sfarsit cosmarul.
Stiu ca nu sunt singura care a trecut prin asa ceva si nici cea mai de compatimit persoana n-am fost; insa vreau sa incurajez acele mamici care trec prin diferite momente de-astea care le panicheaza si le dau peste cap cursul normal al vietii. Nu sunt eu experta dar pot vorbi din experienta mea, din perspectiva celui care a trecut "pe acolo".
< Nu lasati ca vinovatia sa va copleseasca si sa va destabilizeze.
< Dispererea care v-a cuprins folositi-o ca pe un motor de a cauta solutii nu ca sa renuntati.
< Cautati ajutor, mamici care au mai trecut prin asa ceva, sau care au ajutat alte mamici.
< Folositi-va de toate metodele care impreuna duc la reusita:comprese, masaj, dusuri, pompa, varza...
< Nu lasati gandurile negative (de genul:o sa ma taie, o sa zica ca e altceva mai grav...)sa ia conducerea in mintea voastra.
< Iubiti-va copilul, iubiti-va corpul, iubiti-va pe voi.
< Priviti in viitor. Oricat de greu ar fi de suportat prezentul, cu durerea si chinul aferent, ganditi-va ca mai e putin si se va rezolva.
< Cereti ajutorul familiei, suportul lor; nu sunteti singura in lupta asta. Lasati-i sa va cunoasca durerea si starea prin care treceti.
< Rugati-va. Ceea ce nu poate face omul, poate face Dumnezeu.
Privind in urma, realizez ca a fost doar un episod din viata mea, o etapa mai grea, din care am iesit mai increzatoare, mai puternica, mai recunoscatoare.
Va multumesc ca ati citit si sper ca povestirea mea chiar sa fie de folos cuiva vreodata.